Născut la Parma, în Italia, pe 14 iulie 1919, Lino Ventura (Angiolino Giuseppe Pasquale Ventura) s-a mutat la Paris începând de la 11 ani. A învăţat puţin în şcoală, pentru că a trebuit să muncească. Pentru a trăi, a fost ucenic mecanic, comisionar, liftier şi boxer. Împreună cu soţia sa, Odette (cu care s-a căsătorit în 1941 și cu care a avut doi copii), a înjghebat un atelier de confecţii pentru copii.
În 1953, l-a cunoscut pe Jean Gabin, care a intuit imediat în el actorul potrivit pentru un rol important în filmul “Touchez pas au Grisbi” (“Nu v-atingeți de biștari”), în care a jucat alături de Jeanne Moreau. Aşa a început extraordinara carieră cinematografică a lui Ventura, actor de o mare forţă expresivă, o personalitate puternică, unică în felul său.
Au urmat “Trei zile de trăit” și “Oprirea obligatorie” (1957), “Ascensor pentru eșafod”, “Doamnele preferă mambo”, “Montparnasse 19”, “Misterul celor trei continente”, “Strada Montmartre, nr. 125”, “Un martor în oraș”, “Un taxi pentru Tobruk”, “Sfidând toate riscurile”, “Judecata de apoi”, “Dracul și cele 10 porunci”, “Vaporul lui Emil”, “Aventurierii”, “Hrăpărețul”, “Armata umbrelor”, “Clanul sicilienilor”, “Ultimul domiciliu cunoscut”, “Bulevardul romului”. În anii ’70, Lino Ventura a jucat în câte două-trei filme pe an, a apărut în filme de televiziune, iar rolul lui Jean Valjean din “Mizerabilii”, producția din 1982 realizată de regizorul Robert Hossein, a fost considerat “o nouă capodoperă după o capodoperă“.
În 1987, într-un sondaj de opinie, 63% dintre francezi l-au situat pe Lino Ventura în capul listei actorilor preferaţi ai ecranului, înaintea lui Yves Montand (cu 53% din sufragii), a lui Belmondo (cu 51%), a lui Noiret (tot cu 51%), a Catherinei Deneuve (cu 46%) şi a lui Alain Delon (cu 40%).
„După 38 de ani de carieră, spunea Ventura cu puțin timp înainte de a înceta din viață (22 octombrie 1987), mă emoţionează şi mă încânta să constat că eu sunt cel ales de public. Dar mă şi intrigă. Îmi spun atunci că, probabil, preferinţa asta a spectatorului îşi are explicaţia în faptul că n-am făcut niciodată decât lucruri respectabile. Eu nu vreau să joc în orice, pentru că publicul nu mi-ar ierta-o. Şi apoi în ce aţi vrea să joc? Ceea ce citesc astăzi, în materie de scenarii, este consternant. Mă întreb dacă vă daţi seama în ce stare se află cinematograful francez? Am terminat în vara asta un film în Italia, cu Francesco Mazzaro. Atenţie, se scrie cu doi „z”. Limba asta italiană este magnifică. Se scrie aşa cum se pronunţă.”
Despre evoluţia pe scena teatrală, mărturisea: “Eu pe scenă? Nu cred că asta e meseria mea. Pe platoul de filmare, asta da, acolo mă simt ca la mine acasă. Pe scenă… n-am atâta curaj ca să mă supun torturii. S-ar zice că e o chestiune de trac. Și asta nu prea e la modă, nu-i aşa? Da, ca să fiu cinstit, trebuie să spun ca eu nu sunt actor. Adevăraţii actori sunt Laurence Olivier ori Robert Hirsch. Adevaraţii actori sunt cei care astăzi pot fi Ricard al ll-lea, mâine Armand Duval sau lulius Cesar. Mă vezi pe mine în Armand Duval sau lulius Cesar? Pardon! Eu sunt actor intuitiv și atâta tot. V-am dezamăgit cumva?”
“Lino Ventura, la fel ca Jean Gabin, alt unic al ecranului, nu numai francez, ci al întregii lumi cinematografice… Spectatorul credea în Lino Ventura indiferent de rol, pe el îl aştepta în orice film, lui îi datora plăcerea de a vedea nu un personaj oarecare — şoferul certăreţ sau poliţistul obosit de tracasările meseriei. Vedea pe Omul Ventura, cu aerul lui de fiecare zi, cu cămaşa descheiată la gât, cu pantalonii şifonaţi, de multe ori neras, cu cearcăne la ochi, cu o cută pe obraz şi cu gestul cotidian mai firesc decât al „actorilor de rasă”. Un om pe al cărui chip necazul, grija, bucuria plictiseala, furia, oboseala, — toate, toate veneau din adâncul unei fiinţe pe fibra căreia viaţa se imprima adânc şi lăsa o dâră care apoi devenea expresie a vieţii.
Spectatorul acela pe care îl caută realizatorii de sondaje, îl cultivă sau de care se tem gloriile show-biz-ului şi ale marelui ecran, ca şi ale „ecranului catodic”, cum îl alintă acum vedetele televiziunii, spectatorul acela se sinchiseşte mai puţin, dacă nu chiar deloc, de cine semnează regia sau imaginea unui film. El pleacă din sală sau din faţa televizorului cu o siluetă umană gravată în memorie, cu o prezenţă care îi însoţeşte apoi noaptea sau drumul spre slujbă, sau plictisul, nostalgia ori speranţa. O asemenea prezenţă umană pentru toate milioanele de prezenţe umane de pe glob a fost şi va rămâne Lino Ventura”, scria revista Cinema la moartea actorului.
