Angela Similea: Dintotdeauna am cântat iubirea

Născută pe 9 iulie 1946 „într-un mediu modest, cu mult bun-simţ, căruia îi datorez totul”, Angela Similea a păşit în lumea muzicii încă din clasa a X-a de liceu. Ulterior a intrat în ansamblul de estradă al I.I.S. Tehnometal alături de care a făcut diferite turnee, iar la sfârşitul anului 1967, a obținut două distincţii (la cel de al IX-lea Concurs al artiştilor amatori) premiul I pe Bucureşti şi III pe ţară (cu melodia „Aşa eşti tu“). A debutat apoi în Ansamblul U.T.C. şi în emisiunea TV “Emoţii în premieră“ (alături de Dorin Anastasiu) cu „Guantanamera“ şi „Spune, iubite”.

În noiembrie 1967, Angela Similea a fost admisă la Şcoala populară de artă, iar în toamna lui ’68 a urmat cursurile de perfecţionare ale soliştilor de muzică uşoară (la clasa prof. Florica Orascu).

După o serie de noi emisiuni TV, artista a primit Premiul Festivalului tinerilor interpreţi de muzică uşoară din Bucureşti, pentru piesele „Aşa eşti tu“ şi „În cine să mai cred“, iar în iulie 1969, a participat la Concursul naţional de creaţie şi interpretare de muzică uşoară românească de la Constanţa, pe scena căruia a cântat „Astă-seară fără lacrimi“, „Glasul tău“ şi „Cu fericirea mea nu te juca“.

Un an mai târziu, la „Concertul speranţelor“, a primit Premiul I din partea juriului criticii „ex aequo“ (cu Dorin Anastasiu, câştigătorul concursului) pentru „Nel sole“ şi „Ai plecat râzând”. În sfârşit, inclusă în lotul României la „Cerbul de aur ’70“ (alături de Doina Spătaru şi Dorin Anastasiu), Angela Simileaa a obţinut un „Cerb de argint“, pentru „Marea cântă“ şi „După noapte vine zi”.

În 1987, Angela Similea spunea într-un interviu în care fusese întrebată cum își explică seducția pe care o exercită asupra publicului:

“— Nu m-am întrebat niciodată. Știu doar un singur lucru: că nu am voie să-i dezamăgesc pe spectatori şi că chemarea mea e scena. Probabil că restul vine de la sine…

— Cine v-a descoperit și cine este compozitorul dv. preferat?

— M-a descoperit profesorul meu de muzică, Marin Teofil. Dar cântam de la vârsta de… 3 ani. Ştiu că şi-n tramvai cântam, compozitor preferat nu am, în schimb am melodii preferate.

— Ştiu, sunteţi foarte exigentă în privinţa repertoriului. Ce înseamnă o zi de muncă pentru dvs.?

— Nu am un program ca la armată sau la sport, dar ziua îmi este plină fie acasă, fie în turneu. Iar dacă mai am ceva timp liber, îmi place să citesc și să stau de vorbă cu prietenii.

— Ultimul dv. disc, „Balada iubirilor deschise”, s-a epuizat foarte repede…

— Directorul tehnic al Electrecordului spunea că a bătut toate recordurile de până acum.

— Aveţi altul în pregătire?

— În primăvară îmi va apărea un disc pe care l-am imprimat cu Marius Ţeicu şi care se intitulează „Nu-mi lua iubirea”.

— Turnee?

— Am efectuat, împreună cu băieţii mei — aşa le spun membrilor grupului vocal-instrumental „Savoy” — și cu actorul Radu Gheorghe, un turneu de câteva săptămâni în Israel.

— Proiecte?

— Nu-mi place să vorbesc despre ce va fi…

— Aveți vreun interpret preferat?

— Hary Belafonte. Este extraordinar.

— Încă o întrebare, de data aceasta dictată de admiratoarele dv., cine vă proiectează frumoasele costume?

— Bine că mi-aţi pus-o. Cei mai mulţi cred că le fac în străinătate. Nu. Colaborez cu doi oameni foarte talentaţi în ale design-ului, absolvenţi ai Institutului de arhitectură, soţii Irina şi Ion Stângă. Cu participarea mea directă apar costumele care se văd şi pentru care am foarte mare grijă căci, în ideea mea, acestea completează personajul dorit.

— Mai aveţi emoţii când apăreţi pe scenă?

— Cânt de 20 de ani, dar emoţiile nu m-au părăsit niciodată”.

În 1984, Angela Similea a fost distribuită, alături de Florin Piersic, Draga Olteanu-Matei, Ion Lucian, Iurie Darie, Vasile Hariton, Radu Gheorghe, Anca Mihăescu și Jorj Voicu în filmul “Rămășagul”, realizat de Ion Popescu Gopo, după “Punguța cu doi bani”.

Revista Cinema a pătruns atunci pe platourile de filmare:

“Ziua de filmare la Gopo începe în biroul echipei. Unde Gopo stă cuminte pe un scaun Nu se poate! Ce are? Că de aratat, arată minunat, îmbujorat şi zâmbitor. Are, că are tensiune: eu, spăimoasa, aoleo, nu te mişca! El, sincer mirat: cum să nu ma mişc? Acuşi începe filmarea. Ai văzut Zâna? N-am văzut Zâna. Hai s-o vezi! Hai s-o văd. Urcăm două etaje, la Zâna Angela Similea. În cabina machiorului Gheorghe Drăghici, pe un scaun Zâna este pieptănată, pe un altul, Hangiţa este machiată. Vreau să stau de vorbă cu Zâna…

– Să-mi spună cum e la Gopo.

– Foarte multa linişte. Dar mi-am dat seama că exact cu această linişte reuşeşte să obţină tot ce şi-a propus pe ziua respectivă.

— Şi cum lucraţi?

— Înainte de a trage un cadru, după machiaj, ne întâlnim şi îmi povesteşte scena respectivă. Emoţiile sunt de o sută de ori mai mari, eu nefiind actriţă, de unde şi marea mea teamă. Mă tem de mine, mă tem de cum o să-mi iasă, oricum merg pe mâna lui. Tot ce sper e să nu-i fiu o povară. O filmare presupune comunicare între parteneri, regizor şi actori. În cazul meu contează enorm rapiditatea cu care reuşesc să-l înţeleg pe Gopo

*** Eva Sârbu, revista Cinema, 1984

O prezență discretă în spațiul public, Angela Similea a acordat rar interviuri legate de viața privată. Despre muzica ei, artista mărturisea în 1989 în revista „Flacăra”: “Dintotdeauna am cântat iubirea, sub diferitele ei aspecte: iubirea de mamă, iubirea ca mamă. Iubirea pentru pământul nostru, iubirea dintre oameni. Iubirea e o lumină din noi, pe care trebuie s-o găsim, s-o apărăm. Ea te ţine la cea mai înaltă tensiune. (…) Nu mi-e teamă de anii când nu voi mai urca pe scenă. Fiindcă nu doresc să cânt toată viaţă. Va veni o vreme şi pentru turneul de adio. Dar voi reuşi atunci să-mi găsesc împlinirea într-o altă muncă. Fiindcă n-aş putea trăi fără să fac ceva util”.