Dana Comnea s-a născut pe 2 octombrie 1933 la București și a absolvit Institutul de Teatru și Film în celebra promoţie 1955, din care au făcut parte Mircea Albulescu, George Constantin, Gheorghe Cozorici, Silvia Popovici, Constantin Rauţchi, Victor Rebengiuc, Silviu Stănculescu și Sanda Toma.
A fost generaţia al cărei destin s-a legat şi de întemeierea unor noi instituţii teatrale. Dana Comnea şi-a făcut debutul în echipa formată de regizorul Crin Teodorescu, alături de Gina Patrichi, Ştefan Bănică, Mihai Pălădescu, Matei Alexandru, pe scena proaspăt inaugurată de la Galaţi.
În 1957, tânăra actriță a fost transferată la Teatrul Giuleşti şi în următorii ani și-a construit cu tenacitate, propriul univers dramatic. Fragilă, delicată, având o feminitate tulburătoare, Dana Comnea a reușit să se identifice ce personajele din piesele în care a fost distribuită, cel mai frapant exempu fiind Mona din “Steaua fără nume” de Mihail Sebastian. Printre următoarele ei roluri s-au numărat Margareta din “Gaiţele” de Al. Kiriţescu, Livia în “Ninge la Ecuator” de Dorel Dorian, Rachel în “Vassa Jeleznova” de Maxim Gorki, Cecilia în “Romagnola” de Luigi Squarzina sau Mara în “Sâmbătă la Veritas” de M. R. Iacoban.
Relația cu cinematografia a fost mai dificilă. Regizorii i-au sesizat magnetismul şi au distribuit-o în “Alarmă în munţi” (film de debut) şi “Viaţa nu iartă”, apoi în “Anotimpurile”, “Merii sălbatici”, “Puterea şi Adevărul”, “Muntele ascuns”, “Paraşutiştii” și “Cercul magic”.
În 1973, actrița, care devenise mamă de puțin timp, a oferit un interviu revistei Flacăra, în care spunea că așteaptă cu nerăbdare să înceapă “zodia ei bună pentru film”, dar nu a fost așa, pentru că ultima peliculă în care a fost distribuită a fost filmul de televiziune “Concert din muzică de Bach”, realizat de Dinu Tănase în 1974, în care a jucat alături de Fory Etterle, Irina Petrescu, Cornel Coman și Ovidiu Iuliu Moldovan.
– Dumneata, Dana Comnea, ai pornit la drum, recunoaște, generos înarmată, cum nu li se întâmplă prea des semenelor noastre, fie și celor care se cred atinse pe tâmplă de aripa divină a harului…O femeie cu frumusețea dumitale foarte specială, cu sensibilitatea (și chiar cu defectul dumitale elegant de dicţie), are, când începe să urce Golgota scenei, în mâna dreaptă sceptrul puterii, în cea stângă, sfera de aur a reuşitei. Ce ai făcut cu ele, cum ţi-ai croit cărarea prin hăţişurile artei?
– Nu ştiu exact dacă întrebarea vrea să mă flateze sau să mă tragă la răspundere…
– E clar că nici una, nici alta. Doar să te provoace.
– Pentru oricare din eventualităţi, îţi răspund cu aceeaşi necondiţionată sinceritate: nu mi-am construit nici un fel de drum. Nu mi-am condus în nici un fel destinul. Am fost întotdeauna, dar mai ales în artă, determinată din afară. De oamenii din jurul meu. De felul în care m-au văzut. De felul în care m-au înţeles. Ei au putut să mă înalţe sau să mă prăbuşească. Şi au făcut-o!
– Dar asta presupune, iartă-mă, o anumită slăbiciune fatală, dincolo şi deasupra condiţiei actorului, care, într-adevăr, este dependentă de atâţia factori, începând cu textul şi terminând cu regizorul, sau poate la fel de bine şi invers.
– Nu cred că e vorba de slăbiciune de caracter. Mai curând, de o anumită sensibilitate vie, neacoperită la timpul său de o pricepere superioară a vieţii. Am primit adeseori situaţiile din viaţa mea şi m-am lăsat acoperită de ele, fără să le caut o rezolvare raţională. Dar rezistând, totuşi, uimitor eşecurilor. Cineva spunea despre mine că sunt ca un luptător pe ring, care ştie să primească cu putere loviturile şi nu se lasă doborât.
– Dar frumuseţea şi talentul nu te-au putut apăra?
– Nu cred că frumuseţea este un paşaport de liberă trecere peste toate graniţele. Mai ales că eu sunt o persoană care trezeşte în egală măsură, şi poate la fel de nejustificat, am verificat aceasta până şi în cronicile colegilor dumitale de breaslă, antipatii sau simpatii la fel de profunde. Frumuseţea este o povară greu de dus, mai ales la vârsta inconştientă a tinereţii. Dacă ea ar fi blindată de la început cu o înţelegere superioară a vieţii, cu o educaţie sufletească, şi, vai doamne, la câţi dintre noi lipseşte această educaţie, cu capacitatea de a discerne binele de rău, atunci s-ar putea realiza acea armonie dintre spirit şi înfăţişarea fizică, singura care duce la adevărata frumuseţe umană.
– Nu pot totuşi crede că multe din distribuirile dumitale în film, de pildă, nu au pornit şi de la felul în care arăţi, de la genul dumitale de feminitate, ca să nu te mai jignesc cu cuvântul frumuseţe.
– Ba da, dar oare nu a putut fi şi acesta un handicap în meserie, ca şi în viaţă? La 20 de ani jucam, în „Alarmă în munţi”, o femeie de 30 de ani, genul mi-a fost pecetluit de atunci, nu am apucat să fiu nici o zi ingenuă, nici o zi fată tânără. Mi s-a lipit de la început pe frunte marca de feminitate provocatoare, de femeie fatală, de cochetă. Am fost cochetă ţărancă în „Alarmă în munţi”, cochetă aristocrată în „Nunta lui Figaro”, cochetă mondenă şi mercantilă în „Visul unei nopţi de iarnă“…
– Ce să faci, „trebuie să ştii să-ţi porţi crucea”, vorba Ninei Zarecinaia. Şi nu cred că este amploaul cel mai nefericit… Te preferai duenă?
– Dar eu a trebuit să mă construiesc după această viziune, după imaginea pe care o zăream în retina celor din faţa mea. M-am reconstruit şi pentru scenă, şi pentru viaţă. Mi-am făcut un mers, o ţinută, un gen: cele care plăceau. A început să-mi placă să plac. Acesta poate fi un moment fatal în viaţa unei femei, pentru că nu adună în jurul ei oameni de cea mai bună calitate. Mai ales a unei femei blocate de timiditate, cum eram eu. În institut, eram de-a dreptul paralizată când trebuia să urc pe scenă. Mă simţeam la îndemână numai când recitam: eram doar eu şi versul. Dar când trebuia să mă mişc, să fiu dezinvoltă, să stabilesc relaţii cu ceilalţi interpreţi, începea drama. Contradicţia aceasta a făcut, poate, să am perioade crunte, când nu voiam decât lucruri bune şi nu-mi ieşeau decât proaste, toate. Este o penitenţă prin care trece, se pare, orice fată cu o înfăţişare agreabilă: numai înţelegerea superioară a vieţii îi dă adevărata libertate şi putere.
– Ce te-a nemulţumit cel mai puternic în cariera dumitale actoricească?
– Pauzele. Hiatusurile între un moment de artă şi altul. Stoparea, frânarea continuă, care-ţi dau sentimentul că trebuie să o iei de fiecare dată de la început. Ruperile acestea nu pot păstra unui actor condiţia artistică, la care noi ajungem astăzi în mod aproape eroic. După o seară bună de teatru, după o filmare bună, mă simt mai odihnită şi mai proaspătă ca după o lună de vacanţă. Munca mă recreează, efortul de concentrare artistică e vitalizator, chiar şi pentru forma ta fizică. La un moment dat, văzând că existenţa mea artistică e inhibată de această lipsă de continuitate, mi-am luat, cum se zice, viaţa în propriile mâini şi am făcut recitaluri de poezie: la Studioul Radio, la televiziune: Eminescu, Blaga, Arghezi, Baudelaire.
Am propus, recent, televiziunii un recital de sonete Shakespeare, idee care, după cât văd, n-a produs prea mare entuziasm.
– Ce-ţi dau aceste recitaluri? În afară, desigur, de consolare…
– Independenţa. Sentimentul că aici exişti tu şi cel din faţa ta, fără nici un intermediar trădător, căci aici contează personalitatea ta, vibraţia, înţelegerea ta şi nu eşti pe ultimul plan, cum se mai întâmplă cu actorul în spectacolul modern. Actorul recreează poezia, dar lucrul acesta este adesea ignorat. Emil Botta, acest poet rar şi special, şi totodată recitator inimitabil, deci creator dublu şi imparţial, şi-a exprimat şi el cândva indignarea asupra felului uşuratic în care sunt trataţi recitatorii, văzuţi doar ca nişte voci exterioare, ca nişte megafoane ale poetului. Adevărul este însă că inflaţia de recitaluri şi recitatori a cam dus la banalizarea genului.
Galerie foto
– Dacă tragi liniuţa, dacă aduni şi scazi, la ce rezultat ajungi, Dana Comnea?
– Îmi pare bine că-mi pui întrebarea aceasta acum, când pot să-ţi răspund liniştită: rezultatul e un echilibru adânc şi o putere pe care ţi le dau numai lucida cunoaştere de sine şi înţelegerea adevăratelor valori ale vieţii şi artei. Nu mă interesează lucrurile mărunte şi neutre, din care am tot făcut. Mă interesează angajarea faţă de ceea ce e preţios în evoluţia omului. Mă interesează, în viaţă ca şi în artă, devenirea, noul ce se naşte din straturile de frunze moarte şi aşternute unele peste altele. Ştii, am o fetiţă de un an…
– Felicitări. Am văzut eu trecut pe cartea de vizită de la intrare un al treilea nume: Oana Maria Voichiţa…
– Pentru ea aş vrea să fiu o mare actriţă. Până acum existam pentru mine, perfect conştientă de perisabilitatea mea şi de faptul că nu merită să las vreo urmă după mine. Nici măcar poze, vezi doar că nu reuşesc să-ţi găsesc pentru acest interviu câteva mai ca lumea… Dar acum am o mare răspundere faţă de copilul meu, pe care vreau să-l formez într-un sentiment de demnitate, siguranţă şi nu într-un climat de neîmplinire… Pentru el îmi pretind mai mult mie însămi, mai multă participare la meserie, mai multă muncă, mai puţină pasivitate, şi o continuă îmbogăţire a condiţiei mele interioare. Slavă domnului, lucrurile sunt posibile, împlinirea mea de acasă, din familie, îmi dă liniştea necesară creaţiei. Am credinţa că poate începe acum zodia mea bună pentru film, deşi 30 de ani nu e chiar o vârstă a optimismelor.
– Rolul actual din „Paraşutiştii” ţi-a luminat, ca să zic aşa, geana orizontului cinematografic?
– Poate că da. Dar să nu uităm: acum se fac filme mai multe. Se fac filme mai adevărate. Ce mă sufoca la peliculele anterioare era rozul şi cenuşiul: edulcorarea şi mediocritatea.
– Şi crezi că nu te vei mai izbi de ele? Într-adevăr, traversezi o etapă minunată, Dana Comnea. Şi ce rol ai în „Paraşutiştii”?
– Un medic chirurg, soţia lui Florin Piersic, care e colonel paraşutist. Căsnicia lor trece printr-un moment de criză: s-a măcinat tot ce a fost frumos între ei, punţile par a fi tăiate, trăiesc acum urât şi meschin. Ioana mea e obosită de toate obligaţiile cu care viaţa şi soţul au copleşit-o, şi se pomeneşte singură, la o vârstă la care singurătatea devine dramatică. Pentru că, fireşte, soţul îşi caută prospeţimea simţămintelor în altă parte. La Valeria Seciu… Vreau să spun, fireşte, la personajul pe care-l interpretează Valeria Seciu. Am în acest film scene în care sunt urâtă şi îmbătrânită. Şi care nu strică filmului ci, dimpotrivă, chiar dacă mie nu mi-au făcut o plăcere prea mare. Acum am înţeles-o mai bine pe Simone Signoret, actriţa pe care o preţuiesc imens, care nu se temea niciodată de chipul ei, oricât de tare l-ar fi răvăşit trăirile. În artă, ca şi în viaţă, nu contează decât trăirile adevărate. Restul e formă goală. Minciună.
*** Interviu realizat de Sanda Faur, revista Cinema, 1973
După anul 1976, numele Danei Comnea a fost pus la index. Delicata actriță nu a mai fost distribuită în filme, nu a mai apărut pe afișe, iar turneele i-au fost interzise. În epocă s-a spus că ar fi fost acuzată de spionaj și că a avut un timp domiciliu forțat.
A fost căsătorită cu Boris Musteață, poet, romancier și artist plastic, care își semnează astăzi lucrările Peter Jalesh (în România era cunoscut în anii ’70 cu pseudonimul Petru Jaleș), plecat din țară în 1979. Se pare că în 1988 Securitatea i-a dat Danei Comnea un pașaport și i-a permis să părăsească România împreună cu fiica ei. Actrița s-a stabilit la New York și a încetat din viață pe 7 noiembrie 2013, la vârsta de 80 de ani.
Surse:
Revista Cinema (1962, 1964, 1974)
Revista Teatrul (1963, 1976)
