Henrieta Delavrancea: Nu se mai caută demnitate şi nobleţe în profesiune

Henrieta Delavrancea – Gibory, alintată în familie Riri, s-a născut pe 19 octombrie 1897 la București și a fost fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea și a Mariei Lupașcu. Tânăra s-a înscris la Școala Superioară de Arhitectură, participând, prin alegerea profesiunii, la procesul de emancipare a femeii, după cum a mărturisit într-o confesiune publicată de Revista Arhitectura în 1980:

“Sunt a patra fiică a lui Barbu Delavrancea. Henrieta este numele meu oficial, nume romantic franţuzesc şi demodat, complet străin de marele patriot român care a fost tatăl meu, al cărui nume l-am păstrat, pe lângă cel al soţului meu, Gibory, erou de la Verdun din Primul Război Mondial. Cât despre Ştefănescu, iată de unde s-a născut – din flori. Tata, când a trecut la 12 ani din mâna dascălului în şcoala de stat, a fost întrebat de profesor:

– Şi pe tine cum te cheamă?

– Barbu.

– Barbu şi încă cum?

– Barbu.

– Dobitocule, dar pe tat-tu cum îl cheamă?

– Ştefan Tudorache Albu.

– De-acum încolo eşti Ştefănescu». Dacă i-ar fi voit un nume de familie, trebuia să-i zică «Albu», deoarece Ştefan era numele tatălui, Tudorache al bunicului şi Albu numele de familie, caz rar întâlnit în acea epocă la ţărani, care-şi luau nume din tată-n fiu şi atât. Numai la moşneni se purta numele stirpei. Iar Albu este un nume întâlnit în hrisoavele boiereşti. Legătura se pierde în noianul vremilor trecute. Când, în clasa a 7-a de liceu, tata a început să scrie în revista lui Hasdeu, a scris sub multe pseudonime, 72 descoperite în decursul unei vieţi de studiu de Emilia Milicescu, dintre care cel mai des întrebuinţat a fost cel de «De la Vrancea».

În decursul anilor, s-a înrădăcinat, şi în Cameră, ales deputat, i s-a reproşat că face pe nobilul cu particulă. «Dacă nu vă place, am să semnez de-acum încolo «Delavrancea». Şi sub acest nume şi-a semnat nuvelele, articolele, discursurile patriotice şi dramele istorice, pledoariile. Şi lui «Nenea Barbu» nu i s-a zis decât Delavrancea.

Mama era profesoară şi inspectoare de stat, sora mea, Cella, era mare pianistă de mult afirmată, sora Babilas era profesoară, Niculina urma Belle-artele cu mult talent şi eu eram sortită profesoratului, ca orice fată cuminte…

«Și să am în faţa mea elevi de teapa mea? Ar fi îngrozitor, ce să mă fac?». Eram în clasa a 7-a de liceu, tata, ministru de Lucrări Publice, căpătase un album mare cu fotografii artistic prinse din monumentele noastre istorice şi eu, seara, le admiram. «Cum de cei de azi nu realizează artă pură ca acelea, parcă eu, de le-aş face, le-aş face cu aceeaşi sensibilitate». Și aşa s-a născut în mintea mea că aş fi sortită la aşa ceva. Dar femeie arhitect parcă n-ar fi. Aflu, însă, că ar fi totuşi una, elevă a lui Mincu, Ada Zăgănescu. Aşa am intrat în horă!

Ducându-mă să mă înscriu, am dat de o cunoştinţă de la examene, cu care am devenit prietenă mai târziu, Virginia Andreescu şi de colega ei, Mimi Friedman. Aşa a fost.

Am participat la procesul de emancipare a femeii prin alegerea profesiunii ca ceva ciudat, dar n-am făcut prozelitism feminin decât prin exemplul pe

care l-am dat, prin seriozitatea cu care am urmat cursurile şi apoi profesiunea în viaţă. Femeile n-au să ajungă egale bărbaţilor «luptând cu stindarde în mână», ca sufragetele, ci afirmându-se. Azi drepturile sunt egale şi pentru femei, dar ca să-i ajungă pe bărbaţi trebuie să lupte din greu ca să realizeze rezultate egale. Totuşi, femeile au evoluat mult, au câștigat teren, au ajuns departe, dar nu încă la «potou».

Cu cine n-au de luptat femeile în viaţa civilă?! Mai întâi, cu însăşi creaţia, fiziologia lor de femeie şi de mamă. Apoi cu societatea şi cu prejudecăţile ei, care apasă greu şi încurcă drumul femeii. Apoi cu bărbaţii care ţin coatele ca să nu treacă femeia, dar în parte nu din vina lor, căci o fac inconştient, cu toată bunăvoinţa pe care o au uneori. Eu am luptat mult pentru fiecare cucerire în viaţă, cu preţul vieţii rolului meu de femeie. N-am fost o soţie ideală, soţul a fost victima profesiunii mele. Sacrificiul pe care l-am făcut nu mi-a fost răsplătit destul de viaţă. Auzi şi azi în discuţii: «E arhitect, o fi putând face o casă, o clădire mare cu atâtea etaje şi să nu se dărîme? Că e femeie…» Doar creierul e acelaşi şi nu cu puterea fizică clădeşti! Însă puţine femei ştiu să sacrifice totul pentru profesiune, şi poate că au şi ele dreptatea lor.

Am avut o viaţă mare, variată şi chinuită, nevrând să mă las copleşită. Chinuită de viaţa şi de mizeriile profesiunii pe care împrejurările mi le-au hărăzit, grele. Nu mă plâng, nu-mi pare rău, aş reîncepe tot aşa. Din ceea ce mi-a fost totuşi îngăduit să creez, aş cita Institutul de Igienă din Bucureşti şi Prefectura din Oraviţa — pe care le-am câştigat prin concurs public, Institutul de Oncologie, Institutul de la Fundeni, ca lucrări mari. Ce păstrez în sufletul meu sunt casele de la ţară şi cele de pe malul mării.

Eu am propus amplasamentul Spitalului Fundeni, care, la epoca anului 1949, a părut excentric. Am dus o adevărată bătălie ca să înving prejudecăţile! Un spital într-un teren afară din oraş, unde se cultiva grâu şi porumb, dar un loc izolat de aerul stricat al oraşului, l-am considerat ideal pentru spital. Era epoca în care cuvântul de ecologie nu exista încă. Dar promontoriul pe care se înalţă azi exista şi l-am ales.

Maicu a spus în şedinţă publică: «Delavrancea este singurul arhitect care a ştiut să îmbine arhitectura modernă cu cea românească», iar Cristofi Cerchez mi-a afirmat în tren: «Eşti tânără şi nu-ţi dai seama се-ai făcut aici la Techir, casa dumitale şi a sorei parcă sunt făcute de strămoşii din Macedonia».

În plină arhitectură de import, clasică, Mincu este cel care a declarat că avem o arhitectură românească şi a realizat-o cum a crezut şi a putut. După el, Petre Antonescu. Amândoi au creat şcolile lor şi urmaşii au lucrat cu credinţă, reuşind mai bine sau mai puţin bine, degenerând chiar cu tipul «Ciortan», privit cam de sus.

Arhitectura românească, de pe pământul nostru, începe cu coliba şi evoluează lent, pe nesimţite, trecând prin afinări proprii şi influenţe indo-persane, bizantine, veneţiene … asta-i arhitectura românească, nu cea de import, fie la oraş, fie la ţară; tot e una şi un singur tot. Când am văzut câte orori se fac în lume, am priceput din ce se naşte a noastră de azi, în orice caz, nu e românească, chiar de i se aplică fusuri, furci sau ornamente din arhitectura ciudată a lui Brâncuşi. Mare greşeală, care va fi judecată sever mai târziu.

Pe lângă citatele de mai sus, se mai iau ornamente pe faţade şi de la covoare româneşti, cocoşi şi alte caraghioslâcuri. Proporţie, armonie şi simplitate nu se mai poartă. Suntem în faza grandilocvenţei, emfazei, care să impresioneze. Nu se mai caută demnitate şi nobleţe în profesiune.

Singura clădire monumentală care simţi că e făcută de un român şi în ţara românească ar fi Teatrul Naţional din Craiova. Monumentul trăieşte în Craiova, adaptat terenului, şi e al nostru, clădit de arhitectul lotzu. Şi de mă vei întreba: în ce constă şi care sunt elementele caracteristice, nu-ţi voi putea răspunde în acest cadru. S-ar cere un studiu special şi amănunţit. Desigur că reies mase şi proporţii specifice nouă, cu demnitate sobră şi armonioasă. Dumneata vrei să găseşti la mine «cheia»; nu există. Acum toată lumea s-a învăţat să ceară «reţete» şi «metode». Află de la mine că nu sunt nici unele, nici altele. Se cercetează şi cum se realizează «creaţia»! Cum să ştii ce se petrece în creier şi cum se desăvîrşeşte creaţia? Şi gândul? În ceea ce priveşte arhitectura românească de azi, adaptată spiritului şi nevoilor zilei, trebuie să cunoşti bine pe cea veche şi să ţi-o însuşeşti. Dar, prin radio, televiziune, şi cinema, tinerii vin în facultate gata pregătiţi spre idealul «american». Acolo li se pun în faţă reviste şi cărţi străine şi pun’te şi le copiază. Inspiraţia, mediul e străin, nu de la noi.

Discerneţi informaţiile, vedeţi ce e bun şi ce e nefast şi nepotrivit climatului nostru (pereţi întregi de sticlă etc), ambianţei şi caracterului acestui neam. Modern e şi patinoarul de la Yale al lui Saarinen, aerian şi armonios, e şi broasca ţestoasă de la Defanşa Parisului, admirabilă din punct de vedere constructiv, dar inumană. Căutaţi personalitatea voastră, dacă credeţi a o avea, dar fiţi români.

Arhitectura nu se cere a fi ţărănească, nici indo-persană, nici bizantină, nici veneţiană, nici cula boierească, dar să se resimtă din toată atmosfera lor la un loc. Ea este rezultatul unor civilizaţii, inhibate toate la un loc şi în toate păturile noastre sociale, fără distincţie, şi nu putem ignora o asemenea experienţă şi trece peste ea.

Casele mele, pe care le vedeţi aici în poze, au iz românesc, dar sunt totodată moderne ca aspect şi funcţie, migălos aprofundate, care i-au făcut fericiţi pe clienţii mei. În ceea ce priveşte blocurile, când am făcut ce am vrut la lucrări particulare, primul l-am făcut cu aspect pur modern, iar celelalte le-am realizat cu caracter precis de-al nostru, de aici. Unul lui Arapu, pe strada Pictor Barbu Iscovescu nr. 44, pe un teren în formă de pian cu coadă, celălalt în strada Brezoianu. Ştii ce i-ar trebui lui Delavrancea? Un teren mare în loc important în Bucureşti, pe care să conceapă şi să realizeze un bloc cu 12 caturi, ca s-o înveţe minte viaţa să tot critice! Ştiinţa trebuie să ajute pe om, nu să-l subjuge ca acuma”.

*** Arhitectura, 1980 (de arh. Ileana Murgescu)

Henrieta Delavrancea a încetat din viață pe 26 martie 1987, la vârsta de 89 de ani, la București. Arhitectul Radu Patrulius, care a cunoscut-o bine, scria la acel moment:

“Dacă ne-am întreba cine este cea mai marcantă personalitate a arhitecturii româneşti din secolul nostru?, aş răspunde fără ezitare: Doamna H. Delavrancea-Gibory.

Fiindcă, timp de peste şase decenii, a conceput un considerabil număr de realizări prestigioase. Chiar presupunându-se că s-ar fi stins din viaţă cu o jumătate de veac în urmă, suita de vile din Bucureşti, Snagov, în ţară şi pe litoral, de la Eforie Nord la Balcic, indiscutabil ilustrative prin vocabularul modern-tradiţional şi ordonarea funcţiilor, i-ar fi conferit celebritatea.

Fiindcă a reprezentat breasla arhitecţilor printr-o activitate continuă şi neobosită, îmbinând talentul cu o elevată competenţă.

Soarta m-a avantajat să o întâlnesc în vara 1933, când, la cota 1400 în vestul Sinaiei, se construia un sanatoriu modern, proiectul arhitecţilor Mircea Chernbach şi Ilie Teodorescu, ce avea să fie inaugurat ca hotel tocmai în martie 1953.

Riri Delavrancea-Gibory, angajată la Eforia Spitalelor Civile ca dirigintă a şantierului, îşi îndeplinea îndatorirea exemplar. Am cunoscut-o prin hazard când supraveghea transportul balastului extras din albia Prahovei în lungul şerpuitului drum, prelungit după stânca Sf. Ana (bisericuţa din lemn a fost remontată în Techirghiol) cu varianta creată de inginerul lahz care preluase execuţia. Amintindu-mi de basmele copilăriei, arhitecta îmi apărea, atunci, ca în vitregele munci ale lui Harap Alb, însă legendarul erou era întrupat într-o cucoană slăbuţă, în ţinută sport, obligată să normeze parcursul căruţelor cu nisip sau pietriş, să măsoare cu şublerul fierăria betoanelor, să răspundă de stabilirea preţurilor şi alte îndatoriri, de la trasarea fundaţiilor până la încheierea lucrării «de roşu».

Deşi uimiţi de variatele vile din Sinaia, de mănăstire şi ansamblul Peleş, de hotelurile ce bordau parcul în centrul căruia cercetam aparatele unui punct meteorologic împreună cu fratele meu — colindam mai degrabă păduri cu luminișuri, cariere de piatră, drumurile și scurtăturile întretăiate de văioage, poienile din care porneau poteci cu marcaje spre Piatra Arsă sau Vârful cu Dor. Așa că o reîntâlneam pe doamna Delavrancea-Gibory care nu ne privea de sus. Dânsa nu ne-a vorbit despre lucrările ei, nici de câştigarea unor concursuri de arhitectură, necum că era autoarea Institutului Surorilor de Ocrotire din incinta Spitalului Colentina.

Din discuţiile peripateticiene, după ani atât de îndelungaţi, m-a frapat un episode: commandându-i-se o vilă la Predeal, la care proprietarii au dorit schimbări ulterioare unui acord iniţial, a abandonat lucrarea rupându-şi semnătura de pe planuri. Este gestul unei firi voluntare, independente, a creatorului care nu rodeşte în umbra unui Mecena sau a unui mentor. De asemenea, nu-i erau pe plac «les chevaliers d’industrie», care îşi doreau vilele cărţi de vizită. Din păcate, prea puţini respectă semnificaţia acestor atitudini.

În vacanţele pe «Coasta de Argint» (1936 – 1939), am regăsit-o pe Riri Delavrancea-Gibory la Balcic. Nu zăbovea la Cafeneaua Mamuth, unde făcusem cunoştinţă cu pictori notorii.

Când i-am spus că doresc să studiez Arhitectura, m-a plimbat la toate locuinţele cunoscute de cei care i-au urmărit activitatea, nesfiindu-se să-mi arate şi o lucrare minoră: fructăria (2×3 m) unui neguţător turc, în colţul pieţei principale. Vilele, aparţinând unor personalităţi, aveau denumiri poetice. Am aflat şi mai multe cu prilejul unei reuşite excursii cu automobilul în vara 1938: Balcic – Mamaia – Balcic, cu pauze la Mangalia şi Eforie Nord. Aici mi-a povestit de un Dr. Hoenig, care îşi comanda vile ce le utiliza trei ani şi pe urmă le vindea. Arhitectul său, G. M. Cantacuzino, era ocupat cu pictura, scrieri, conferinţe, voiajuri şi trena unele solicitări. De aceea, doctorul s-a adresat atelierului Delavrancea-Gibory cerând «o casă la malul mării pentru un personaj sus-pus». S-a precizat doar situl: o plajă. Dorea, pentru a doua zi la 10 a.m., perspectivele a două variante. Arhitecta, conştientă de implicaţiile acestei comenzi deosebite, a schiţat partiurile, traducând în perspective varianta «roşie» şi cea «albastră».

Gândindu-se la valuri, a prevăzut la cea «albastră» trepte numeroase. La capătul unei scări exterioare, s-a amuzat să deseneze un tânăr care aruncă banul în sus, ca arbitrii, când se alege terenul sau mingea. A fost perspectiva aleasă în după-amiaza aceleiaşi zile. Cunoscută sub numele «Cetatea de nisip», azi e transformată în barul «Împăratul Roman», precum a fost caricaturizat în localul «Acapulco» şi Yacht Clubul din nordul falezei Eforiei.

Între explicaţii profesionale, se strecurau şi secvenţe din viaţa dânsei. Se căsătorise, în 1919, cu un ofiţer francez. M-a prezentat soţului ei, Milou Gibory, pe care îl cunoscuse în 1916, când au sosit unităţile de artilerie, «tunurile japoneze», pentru apărarea Bucureştilor. Ea a fost infirmieră voluntară, în spatele frontului, la Tecuci. Plecaseră la Paris după armistiţiu, dar au revenit în 1920 şi au locuit la munte: din 1920-1922 la Nehoi şi din 1922 – 1924 la Penteleu. Chiar din 1922 absolventa a numai trei ani ai Şcoalei Superioare de Arhitectură a cerut rectorului Ermil Pangrati să-şi reia studiile prin corespondenţă.

În primăvara lui 1924, la schiţa pentru proiectul de vară, i s-a părut că, deşi trecuseră opt ani de la întreruperea şcolii, «parcă nu lipsise o singură zi». De altfel, în 1926, înaintea diplomei, lucra la Petre Antonescu, autoritarul şi exigentul viitor rector. Îşi începuse propriile lucrări, pe parcursul terminării studiilor. Ca şi mai apropiaţii ei colegi, soţii Horia Creangă се-şi încheiau studiile la Paris, Riri Delavrancea-Gibory nu agrea «arhitectura cu colăcei».

Prin dânsa şi graţie amabilităţii proprietarilor, am vizitat tot spre finele anilor ’30, casa profesorului inginer Vâlcovici (în Capitală, pe str. Londra 44) şi vila Petre Logadi – Ecaterina Caragiale la via din Măgura Odobeştilor, extreme ale funcţionalismului şi tradiţionalismului, într-o aceeaşi notă de cumpănire.

De Ecaterina Caragiale-Logadi (1894 – 1987), fiica lui I. L. Caragiale, a legat-o cea mai statornică prietenie, prin similitudini de bun gust şi humor: «Dacă mă trezesc în zori nu îmi vine să cred că privind spre Institutul din faţă, într-un atelier încă pustiu văd pe Riri la planşetă …» (E. Caragiale a locuit pe str. Matei Millo nr. 12).

Într-adevăr, octogenara Henrieta Delavrancea-Gibory dovedea constant o putere de muncă ieşită din comun. În primăvara lui 1974, la I.P.J. Ilfov, mi-a arătat o superbă colecţie de fotografii colorate ale unei ample cercetări în domeniul dialectului vernacular. Spre a se contracara o nuanţă de periferie a noilor locuinţe-tip în mediul rural, experimentata arhitectă vâna cu aparatul fotografic reprezentantele cele mai specifice ale tradiţiei. Alegea peregrinări ostenitoare, pe văi mai familiare unor specialişti în hidrografia ţării decât multor colegi iniţiaţi turistic.

Studiile ei de locuinţe se înscriu cu subtilitate în cadrul natural. Propunerile sunt botezate cu o lirică simplitate. Ne apar desenate nepictural de o mână neşovăielnică, dar cu o caldă sensibilitate. Arhitecta era mândră de obârșia ei literară și literară «din Vrancea», cu relieful său variat stimulând expresivitatea.

De mulţi ani recunoaşteam la dânsa o înverşunare în contra snobismului sub toate faţetele sale. Îşi permitea autoironia: «În tinereţe, când cutreieram colţuri pitoreşti la ţară, păream actriţa care joacă pe Dama cu camelii…»

În iunie 1961, din acel aer romantic se păstrase doar safirul ochilor ei, care nu numai că priveau şi aprofundau, observau aceea ce era nevizibil altora. Uniunea Arhitecţilor ne reunise într-un grup ce a parcurs cu autocarul o ţară plină de surprize plăcute: Bulgaria. Prin toate – ca şi prin ţinută – decana noastră de vârstă se distanţa de noi. Purta într-o traistă blocul schiţelor zilnice şi nu irosea un minut ca să surprindă diverse modele de arhitectură locală.

Într-o zi, întârziindu-ne o haltă, unii confraţi i-au adus un reproş cam… sonor.

— Barbarilor, a fost sintetica ei replică binemeritată față de cei cu preocupări axate pe oarecari cumpărături, ce dormitau exagerat de-a lungul drumului.

l-am fost recunoscători, Victor Aslan cu mine, când, în popasul din Balcic, autoarea ne-a explicat «Misterioasa» construită pentru Ion Gesticone.

Exactitatea raţionamentului ei deductiv se remarca încă din clasa IV-a de liceu, când, la capacitate, a obţinut zece la oral şi scris, unde s-a descoperit că profesorul tradusese greşit problema dintr-un manual francez.

Casa arhitectei (str. M. Eminescu, 149), vila D. Cantuniar (str. Pictor Mirea 21) ca de altfel şi vila din Drăghiceni-Dolj transcend spre un românesc neaoş, în vilele din Balcic, prin sublinierea orizontalităţii anilor ’30 din românesc se accentuează modernul. Logiile devin echivalentul cerdacelor precum o veranda, un rezalit în care s-a decupat un gol. Ţinuta generală este aerată și austeră. Legătura cu terenul, ca și împrejmuirea teraselor-grădină, era mediată de ziduri din piatră, în lungi asize dese ca un profil geologic. Succesiunea piatră-zidărie constituie legătura organică cu situl foarte stâncos și produce un contrast izbitor cu linia pură a consolelor, înlesnind fereastra întoarsă pe colţ, parapeţii întinşi şi proeminenta cornişă plată.

În genere, specificul românesc al vilelor lui Riri Delavrancea-Gibory aminteşte albul arhitecturilor balcanice. Când ieşeam în larg cu pescarii sau un cuter, vilele păreau bucăţele de zahăr sclipind pe masivul calcaros, între dens suprapusele căsuţe turceşti şi tătăreşti. De altfel, la vreo 50 de realizări care îi poartă semnătura, finisajul faţadelor este predominant alb, caracteristica tranşantă a arhitecturii săteşti, imaculata văruială care abstractizează relaţia prin gol.

Caracterul organic al vilelor din Balcic este accentuat prin detalii subtile. Parţial, le-am regăsit ca student în cartea de relevee a lui Furio Fasolo: delaje continue având rosturile exterioare tivite cu portulacă, o fântână clasică din piatră pe o terasă, pe alta un lămâi sau un smochin, vegetaţii îngăduite de clima dementă din sudul capului Caliacra. Chiar şi amănuntul că, din cada băii îngropate, îţi apărea paginată o marină, denotau combinarea delicateţei şi a ingeniozităţii arhitectei care îşi calcula singură şi betonul armat la locuinţele mici.

Totuşi, ce fiinţă hotărâtă, cvasibăieţoasa chiar de la primul pas serios al vieţii: înscrierea, în 1913, printre cei aproape 20 de studenţi ai Şcoalei de Arhitectură, vizavi de viitorul palat al ziarului Universul. Avea o singură colegă, pe Marioara loanovici şi erau precedate, în ordine, de Ada Zăgănescu, Virginia Andreescu (prin mariaj, Haret) şi Mimi Friedman. Le vor urma Maria Cotescu şi Lucia Dumbrăveanu (verişoara lui Riri, viitoarea soţie a lui H. Creangă).

Era o epocă în care nici în apus, nici la noi, arhitectura nu era meseria aleasă de tinerele bacalaureate. Maliţiozitatea din partea studenţilor, profesorilor şi a oficialităţii avea să fie complet plătită de firava studentă, prin câştigarea concursurilor pentru Prefectura din Oraviţa (1927) şi Institutul de Higienă (1931).

În ultimii ani, Henrieta Delavrancea-Gibory s-a dedicat, cu precădere, pentru păstrarea măiestriei în arhitectura ţărănească şi s-a preocupat de monumente istorice, criticând subordonarea arhitecturii la pastişe sau supertehnicism.

Colaborând în anii ’80 la restaurarea excepţională a Bisericii Sf. Gheorghe Nou (arh. autor Ştefan Balş), ea are revelaţia «modulului» construcţiilor noastre feudale.

Nu uit nici schimbul de păreri, la nivelul cel mai înalt, la Conferinţa Naţională a Uniunii Arhitecţilor, când Henrieta Delavrancea-Gibory a explicat în două vorbe funcţionalitatea unui teatru modern — era evident vorba de Teatrul Naţional — într-un avânt de admirabilă colegialitate faţă de autorii edificiului şi de breasla noastră.

Fiind profund îndrăgostită de patrimoniul nostru cultural-tradiţional, combătând spiritualmente implicaţiile grelelor încercări din istoria românilor, recunoscută pentru curajul opiniilor sale, Henrieta Delavrancea Gigory va rămâne în amintirea generaţiilor prezente şi viitoare, dincolo de opera ei, o pilduitoare şi indestructibilă forţă morală”.

*** Radu Patrulius, Arhitectura, 1988

Surse:

Arhitectura, 1980, 1988

Dimineața, 1927

Dreptatea, 1944

Femeia, 1966

Puteți citi și:

Moștenirea marelui filantrop Jacques M. Elias