Tragediana Marioara Voiculescu: Sunt prea femeie ca să pot să fiu feministă

Marioara Voiculescu s-a născut la București, cel mai probabil în anul 1887. La vârsta de 14 ani, pentru că rămăsese corigentă la matematică, părinții i-au pus un meditator, pe tânărul Zaharia Bârsan, unul dintre primii animatori de teatru din Transilvania. Datorită lui, s-a îndrăgostit de teatru și a decis să dea admitere la Conservator. Fără știrea tatălui, s-a prezentat la examen și a intrat la clasa Aristizzei Romanescu.

La examentul de absolvire pe care l-a trecut înainte de a împlini vârsta de 17 ani a obținut premiul întâi cu distincţie şi pe 13 februarie 1904 a debutat „oficial” cu „Casta Diva” de Haralamb Leca, pe scena Teatrului Național.

Doi ani mai târziu, Alexandru Davila a propus-o societară, apoi, urmându-l pe dramaturg în întemeierea unui nou teatru, “Compania Davila”, a triumfat în “Salomeea” lui Oscar Wilde.

Pe 22 ianuarie 1910, Marioara Voiculescu s-a căsătorit cu eminentul jurist, scriitor și epigramist Ion Ionescu-Quintus (1875 – 1933), care a fost dezmoștenit de tatăl său, bancherul Ghiță Ionescu, pentru îndrăzneala de a lua de nevastă o artistă. La nuntă, martor al miresei a fost dramaturgul Alexandru Davila, iar al mirelui, ministrul Vasile Morțun. Cei doi au avut un singur copil, Paul Ionescu-Quintus, și s-au despărțit după scurt timp. Ion Ionescu Quintus, care a fost de nouă ori deputat liberal și de două ori primar al Ploieștiului, s-a recăsătorit mai târziu cu Marioara Ionescu (Naumescu), fiul lor fiind politicianul liberal Mircea Ionescu-Quintus (1917 – 2017).

În 1912, actrița și-a înființat propria companie de teatru, iar în timpul războiului, a rămas în București, la fel ca Aristide Demetriade, Petre Sturza sau Valentin Valentineanu. Revenită pe scena Teatrului Național în 1925, Mariara Voiculescu a devenit, în perioada interbelică, una dintre cele mai respectate doamne ale scenei românești. Un interviu realizat de gazetarul Ioan Massoff în 1931 dezvăluie câteva aspecte personale ale vieții ei:

“Ceea ce m-a mirat mai mult la doamna Marioara Voiculescu este identitatea, aproape perfectă, între Marioara Voiculescu, cea de pe scenă, şi cea din viaţa de toate zilele. Îndeobşte, excepţiile sunt foarte rare, există o flagrantă deosebire între structura sufletească a rolurilor pe care actorul le interpretează şi structura lui sufletească, în viaţa de toate zilele. În această privinţă, spectatorii au adevărate surprize când văd sobrietate la un actor care pe scenă e cu totul altfel. Deosebirea aceasta nu se observă numai la slujitorii scenei şi de obicei bărbaţii care sunt severi şi înfricoşători în afara căminului se întâmplă ca acasă să fie bătuţi cu papucul de către consoartă. Ce să-i faci! Viaţa îşi are curiozităţile ei!

MAMAN COLIBRI
Ei bine, cu toate acestea, d-na Voiculescu reprezintă o importantă excepţie. Distinsa artistă este în intimitatea căminului ei exact ca în actul întâi din “Maman Colibri”. Vioiciunea, zburdălnicia pasionatei Maman Colibri sunt daruri naturale ale interpretei ei. Zilele trecute am sunat la uşa apartamentului din etajul III (al impozantului imobil din strada Gh. Cantacuzino — fostă Frumoasă — numărul 52 C., unde locuieşte doamna Marioara Voiculescu. La uşa din stânga a apartamentului două firmuliţe galbene indicau: Marioara Voiculescu, iar dedesubt: Paul Voiculescu.

UN APARTAMENT RAR
Primul lucru care te izbeşte intrând în frumoasa locuinţă a distinsei artiste este vastitatea camerelor, vastitate mărită prin enorme oglinzi care acoperă uşile de intrare în diversele camere. Lucrare de mirare astăzi, când apartamentele aşa zise moderne au încăperi adevărate chichineţi, în care ai impresia că dintr-un moment într-altul o să-ţi cadă tavanul în cap. În ce priveşte mobila, de la prima vedere îţi dai seama, şi aceasta indiferent de valoarea ei, că n-a fost cumpărată numai pentru a împlini golurile camerii. Fără vreo explicaţie a locatarei, îţi dai seama că fiecare piesă a fost studiată mult înainte de a fi cumpărată şi că răspunde— dacă mă pot exprima astfel — unei rezonanţe interioare a locatarei.

O ARTISTA CASNICĂ
— Frumoasă casă!, i-am spus d-nei Voiculescu
—Trebuie s-o mărturisesc că într-adevăr îmi place şi mie. Trebuie să ştii că eu îmi ador căminul şi că-mi petrec cea mai mare parte din timp acasă. Dimineaţa, când mă scol, mă gândesc, primul lucru, dacă am vreo treabă în oraş şi mă simt fericită când nu sunt nevoită să-mi părăsesc casa. Aşadar îţi închipui că în asemenea condiţiuni un mare rol joacă în viaţa mea cadrul. Dacă vrei, sunt o maniacă în această privinţă. Când sunt undeva în vizită simt o nevoie imperioasă să aduc cadrului oarecari retuşări, după placul meu. Mut o vază cu flori, un scaun, un bibelou, aşa cum cred eu că trebuie să fie aşezate.
— De cât timp locuiţi aci?
— De şase ani. Apartamentul îmi aparţine.
— Am auzit că aţi avut o casă foarte frumoasă în strada Spiru Haret.
— Da, am vândut-o imediat după armistiţiu.

— De ce?
— Dureri sufleteşti care se acumulaseră în vremea aceia… îmi instalasem băiatul la Londra şi eram hotărâtă să părăsesc țara, dacă nu pentru totdeauna, cel puţin pentru un timp foarte îndelungat. N-am stat însă în străinătate decât vreo trei sau patru ani. A venit degringolada valutei şi ceea ce reprezenta o adevărată avere devenea mai nimic dintr-o zi într-alta. Situaţia era de de aşa natură, încât nu-mi mai permitea să trăiesc din venit şi deci am fost nevoită să mă reîntorc mai repede. Dacă regret ceva cu adevărat, este casa pe care am vândut-o. Fiecare colț al ei era făcut anume pentru mine. Răposatul arhitect Berindey s-a ocupat enorm de ea. Nici n-am mai trecut pe strada aceea de atunci, deşi proprietarii au avut deseori amabilitatea să mă invite. Gândește-te că fiecare floare din grădină a fost pusă de mâna mea, că fiecare arbore l-am îngrijit eu însămi.
Nenorocul meu a fost că la toate amărăciunile mele sufleteşti s-a mai adăugat una groaznică: moartea mamei, care a avut asupra mea un mare ascendent şi-mi dădea tăria să suport toate durerile sufletului. Aceeaşi dragoste care exista între mama şi mine există acum între mine şi copilul meu. Mama a fost adevărata păzitoare a vieţii mele. Cum a murit ea mi-am simţit viaţa desaxată.
— Dar tata?!
— Tata era un burghez înstărit de o generozitate extraordinară. Când vreun debitor venea să-i spuie: “N-am bani, domnule Voiculescu! Să-ţi trăiască fetiţa d-tale!”, tata îi spunea: “Ai spus din toată inima să-mi trăiască fetiţa?” Şi, cu generozitatea lui, tata a pierdut aproape tot. Părinţii mei adorau copiii — un frate şi o soră mi-au murit de mici — şi această adoraţie a copiilor mi-au transmis-o şi mie. Copiii sunt tot ce a lăsat Dumnezeu mai sfânt pe Pământ şi am regretul că n-am decât unul singur Sunt cea mai fericită fiinţă când stau într-o casă înconjurată de copii. Dar şi copiii mă adoră!
— Doamnă Voiculescu, regretaţi cariera care v-aţi ales-o?
— Deloc! Dacă aş avea zece vieţi, aceeaşi carieră mi-aş alege-o. Am talent la pictură şi sculptură, dar nu m-am ţinut de ele. Te încredinţez că dacă mi-aş da oarecare silinţă, aş putea deschide chiar o expoziţie. Mai de mult, unii mă sfătuiau să mă las de teatru, pentru că aş avea mai mult talent pentru artele plastice, iar alţii din contră.
— Totuşi, n-aţi avut momente când să regretaţi alegerea făcută?
— Ba da, în serile de premieră. Vezi d-ta, eu cred că meseria noastră e foarte grea şi apoi am un mare respect pentru public. Sunt foarte puţin încrezută în mine, ba aş putea spune că sunt veşnic nemulţumită, fiind o extrem de severă critică a mea. Totuşi, dacă m-aş reîncarna, aş vrea să fiu tot artistă şi să am şi voce în plus.
— Ce preocupări mai aveţi în afară de teatru?
— Mă ocup de via mea de la Valea Călugărească, care-mi provoacă mai multe necazuri şi pe care le îndur numai pentru dragostea pe care o port pământului.
— Aveţi vreo practică viticolă?
— Mă pricep destul de bine, în afară de vinificaţie, de care se ocupă fiul meu. Trebuie să ştii că cel puţin o dată pe săptămână mă duc la vie.
— Sunteți gospodină?
— După cum ți-am spus, îmi place foarte mult să mă ocup de casă. Nu mă pricep însă deloc la bucătărie, aceasta spre marele meu regret, deși îmi place să mănânc puţin, dar bine. În special îmi place să fiu bine servită, cu oarecare fast chiar, căci masa pentru mine e mai mult o plăcere vizuală.
Masa era pusă în splendida sufragerie Renaissance şi într-adevăr mi-am dat seama că d-na Voiculescu ştie să-şi pună dorinţele în aplicare.
— Cred însă, continuă d-na Voiculescu, că am talentul mobilatului, având în acelaşi timp pasiunea mobilelor rare.

Un dulap imens, cu stema Habsburgilor, aşezat în hall, mi-a atras încă din intrare atenţia.
— Acest dulap, îmi spune d-na Voiculescu, observându-mi mirarea, a aparţinut lui Rudolf de Habsburg. E o piesă rară de o mare valoare, pe care l-am cumparat de la Pincu Schuller, care, nu ştiu dacă ştii, achiziţionase o bună parte din mobila Habsburgilor.
— Care e idealul d-voastră în viaţă?
— Să-mi văd copilul fericit.
— Sunteţi bogată?
— Cine mai e astăzi bogat? Aş vrea să plec într-o lungă călătorie, care să ţină vreo doi ani şi să văd amănunţit tot globul. Dacă nu intervenea criza cumplită, speram să-mi pot pune în aplicare acest vis al meu. Un element fără de care nu pot trăi este Soarele. Nu pot trăi fără Soare şi în zilele când cerul este îndurat, sufletul meu este la fel. De aceea vara mă simt cea mai fericită şi nu mă plâng niciodată de căldură. În iulie, în august, când sunt căldurile cele mai mari, eu nu merg decât în Soare. De aceea ador şi Marea, pe care trebuie s-o văd cel puţin o dată pe an. Pe mine imensitatea Mării mă remontează, îmi dă noi puteri de viaţă şi ore întregi îmi toarce firul povestei ei, poveste mereu nouă. Sunt apoi o pasionată sportivă. Sportului îi dedic, în special vara, vreo şapte ore pe zi. Cunosc toate sporturile, afară de patinaj, pe care am de gând însă să-l învăţ iarna aceasta.
Ceea ce-mi înveseleşte apoi viaţa sunt florile, una din bucuriile vieţii mele. N-aş putea trăi fără această profunzime de flori în toate odăile. Viaţa mi se pare cu totul altfel când, deşteptându-mă dimineaţa, ochii îmi întâlnesc frumuseţe de flori. Din această cauză dormitorul meu seamănă de multe ori cu o odaie mortuară. Pentru că dorm cu ferestrele deschise, eu nu mă despart niciodată de flori.
— Dar care e marea d-tale pasiune?
— Am atâtea! Care să ți-o spun mai întâi? Citesc enorm de mult. Mă aşez într-o pijama în vârful patului și înghit pagini peste pagini.
— Ţineţi vreo dietă?
— Două zile pe săptămână nu mănânc decât fructe. În ultimul timp însă mi-am cam pierdut acest obicei, pe care am să-l reiau însă. E un fel al meu de a posti. Când joc însă, trebue să mănânc, căci altfel nu pot să fac efortul nervos.
— Credeţi în Dumnezeu?
— Cu moderaţiune; sunt însă departe de a fi o mistică. Prea sunt plină de dorinţi ca să nu am decât viziunea mistică. Ar trebui să-mi încercuiesc năzuinţele, idealurile, pasiunile şi eu sunt vibrantă până la exces. Şi nici nu cred să devin vreodată mistică, cu toate că de mică am avut o educaţie religioasă. Maniera mea de a crede cred că este mai exactă. Mi se întâmplă deseori ca pe la 7 seara, în drum spre Teatru, să mă opresc la vreo bisericuţă goală la ora aceea şi stau minute întregi. Poate că nu mă rog întotdeauna, totuşi mă regăsesc, mă simt bine. Omul însă are laşităţile lui. Când copilul meu e departe de mine, atunci eu mă rog pentru el cu disperarea misticului. Oriunde s-ar găsi copilul meu, eu, înainte de a mă culca, fac deasupra lui, în gând, semnul crucii.

— Credeţi ca e bine pentru o artistă să se căsătorească?
— Şi de ce nu? O artistă poate fi o bună soţie. Bineînţeles că sunt artiste şi artiste, după cum sunt femei şi femei. Dar să ştii un lucru d-ta: artistele sunt mame extraordinare, căci sufletul lor vibrează mai adânc. Toate au fost mame de un devotament până la sacrificiu şi şi-au dat toate silinţele să facă din copiii lor oameni. Dacă bărbatul este un om plin de cusururi, evident că nu poate dăinui căsătoria. Cred însă că e o mare greşeală pentru o artistă să se mărite cu un coleg. În ce mă priveşte, eu când vin acasă nu vreau să mi se vorbească despre teatru, punând între el şi casa mea un adevărat zid. Găseşti atâtea lucruri să vorbeşti cu un soţ a cărui ocupaţiune n-are nici o legătură cu teatrul! O artistă măritată cu un artist cred că va sfârşi urând teatrul.
— Care a fost cel mai emoţionant moment din viaţa dumneavoastră?
— Au fost aşa de multe, încât realmente nu pot să mă restrâng la unul singur. Dar eu am în fiecare zi emoţii şi dacă nu am, îmi clădesc. Desigur că un moment de mare emoţie pentru mine a fost acela al morţii mamei. De asemenea atunci când Paul era în străinătate şi mă duceam să-l văd, căci cu vreo câteva ore înainte de a ajunge la destinaţie începeam să tremur şi să plâng. Am avut multe momente de fericire în viaţă şi tot aşa de amărăciune. Am rămas până astăzi un suflet de copil mare; din nimic îmi creez o bucurie şi din nimic un necaz.
Această supra-sensibilitate a mea mi-o datorez condiţiunilor în care s-a desfăşurat copilăria mea. N-aveam decât cinci ani când tata a divorţat şi astfel am căzut pe mâna unei mame vitrege care m-a martirizat şi asta fără ca cineva să ştie. Mă bătea şi mă călca în picioare până cădeam leşinată. Ajunsesem în aşa hal încât dacă cineva îmi spunea să trec de pe un scaun pe altul, izbucneam în plâns. Am rămas cu această hipersensibilitate şi aşa se explică faptul că eu, când plâng pe scenă, plâng cu adevărat.
— Sunteţi mulţumită de viaţă?
— Nu ştiu ce să-ţi răspund. N-aş putea să spun că da. Am în suflet dorinţi sufleteşti pe care nu mi le pot împlini. Poate ca viaţa mea nu s-a desfăşurat aşa cum am dorit eu.

— Cum?
— Nu pot să-ţi spun.
— Sunteţi feministă? Faceţi politică?
— Să mă ferească Dumnezeu! Sunt prea femeie ca să pot să fiu feministă. Găsesc că rolul femeii e atât de frumos, încât nu trebuie întinat cu preocupări rezervate exclusiv bărbaților. Nu concep femeia fără feminitate…
— Sunteți geloasă?
— Nu sunt și nici n-am fost vreodată. Acest sentiment îmi este cu totul necunoscut. Au fost atâţia geloşi pe mine şi din punctul de vedere sentimental şi din cel al succeselor în carieră, încât nu mi-au mai lăsat mie timp să fiu geloasă. Sunt foarte mândră şi gelozia mi se pare o abdicare.
— Sunteţi superstiţioasă?
— Deloc! N-am nici un fel de superstiţie şi mă revoltă oamenii superstiţioşi, care de multe ori mi se par de un comic irezistibil.
— Vă ocupaţi de educaţia copilului dumneavoastră?
— Şi acuma ca şi cum ar avea trei ani. Am impresia că el e tot mic şi că trebuie să am grijă de el. Îl cert când pleacă fără pardesiu sau fără fular, când e vremea răcoroasă şi tremur când mi se pare că e târziu şi el n-a venit acasă. El de multe ori îmi spune: “Dar nu-ţi dai seama că am crescut, că nu mai sunt un copil?” Totuşi, mă înţeleg de minune cu el, pentru că are exact întreaga mea fire, mai ponderată însă.
— Aţi vrea ca să se însoare?
— Îl cred destul de deştept ca să nu facă prostia asta. Şi el e un mândru şi nu s-ar căsători în ruptul capului din interes, înainte ca să poată fi în stare să-şi susţină singur nevasta.
— Sunteţi mulțumită de dumneavoastră?
— Nu sunt mulțumită de mine, pentru că nu mă iubesc pe mine. Ţi-am spus că sunt o critică îngrozitor de severă pentru acţiunile mele. Mi se întâmplă să mă uit deseori în oglindă şi să mă întreb: “Cum, asta sunt eu?” N-am deloc instinctul de conservare. Mie poate să-mi fie somn, să-mi fie foame şi totuşi nu mă culc şi nu mănânc: “Şi ce e dacă mi-e somn?”, “Şi ce e dacă mi-e foame?”

Nu mă iubesc fiziceşte, Însă nu mă pot lipsi de oarecare lux, căci, cum ţi-am spus, ador cadrul. Acum vreo câţiva ani ocupam o cameră la “Adlon” din Berlin. Alături, ocupa o cameră fiul meu.
Intrând în camera mea, băiatul m-a găsit plângând. Tapetul camerei nu-mi plăcea și aceasta mă indispunea. Am plecat și nu m-am regăsit până n-am găsit o cameră pe plac. Puteam să nu mănânc, dar nu mă puteam lipsi de un cadru. După cum ţi-am spus, florile sunt indispensabile pentru mine. La mine în casă se cumpără flori aşa cum se cumpără dimineaţa pâinea.
— Aveţi un mare regret în viaţă?
— Regret un om pe care l-am iubit.
— Aveţi duşmani?
— Se pare că am duşmani! Dar mă gândesc că în pomul fără roade nu se dă cu pietre.
— Sunteţi ranchiunoasă?
— Nu sunt ranchiunoasă şi nici răzbunătoare. Şi asta e foarte rău. Un om cu o vorbă bună face ce vrea din mine. Un om care mă înfruntă însă nu obţine nimic. În dragoste sunt tot aşa: totul sau nimic.
— Aţi iubit de mai multe ori? Se spune ca nu poţi iubi decât o dată.
— Numai oamenii secătuiţi la suflet iubesc o singură dată. Poţi iubi de mai multe ori, de o altă manieră, cu o altă mentalitate, cu altă comprehensiune a vieţii.
— Aveţi prieteni?
— Da, mi-a dat Dumnezeu un lucru admirabil: prietenii. N-am nici un fel de rudă, dar am prieteni care mă adoră, mă idolatrizează. Cred în sinceritatea dragostei lor şi de când a murit mama o prietenă îi ţine locul.
— Sunteţi sensibilă la succesul din carieră?

— Succesul mă mângâie, căci eu am succese muncite, pregătite dinainte. Eu port un mare respect publicului şi de aceea înaintea fiecărei reprezentaţii dinadins vin mai devreme la teatru, pentru a-mi spune tot rolul şi a nu avea nici o absenţă odată intrată în scenă.

— Jucaţi cărţi? Aveţi şansă la jocurile de noroc?
— Nu ştiu nici un fel de joc de cărţi, nu cunosc mecanismul jocurilor de noroc. N-aş putea spune totuşi că n-am avut noroc în viață. Mi se pare însă degradant pentru o femee să ia loc la masa vreunui club sau cazinou. N-am avut niciodată pasiunea jocurilor de noroc, eu, o femeie plină de pasiuni. Ca mine e şi copilul meu.
— Ce credeţi că e lucrul cel mai frumos în viață?
— Dragostea! Dragostea adevărată, nu joacă!
Zâmbind, doamna Voiculescu, care răbdătoare s-a supus tuturor întrebărilor mele, mi-a spus că în viața ei, nici când mergea să se spovedească, n-a fost atât de mult descusută”.
*** Ioan Massoff, Rampa, 16 noiembrie 1931

După instaurarea comunismului, Marioara Voiculescu nu și-a mai găsit locul în teatrul românesc. Marea tragediană a încetat din viață în seara de 3 martie 1976. Câteva zile mai târziu, Dina Cocea scria în România literară:

“Nu-i auzisem de ani de zile glasul profund, tulburător, când m-a chemat într-o zi la telefon: “Aici Marioara Voiculescu! Draga mea, vreau să te văd”. Tonul era autoritar, fără replică, îmi batea inima. Roșisem dintr-odată, de rușine cred, de a fi uitat vreme atât de îndelungată de existenţa acestei mari artiste.

Mergând chiar în acea zi spre strada Frumoasă, o revedeam în cabina ei de la Teatrul Nostru, când, tânără directoare ce eram, fâstâcită în faţa celebrei angajate, nu-mi puteam lua ochii de la acea forţă a naturii care era atunci Marioara Voiculescu. Seară de seară, timp de 60 de spectacole, fusesem pe scenă alături de ea, ca o frunză răvăşită de furtună. Intrările şi ieşirile ei din scenă, tumultuoase, îţi tăiau răsuflarea.Cuvintele, aşa cum le rostea, purtau parcă în ele ecoul unor prelungi gemete venite din adâncuri.
O priveam fascinată, uitând uneori să-i dau replica…
Am intrat cu sfială în locuința Marioarei Voiculescu. Amiaza zilei pătrundea anevoie prin draperii grele. A venit spre mine scuzându-se că nu mai are agerimea de altădată. Am recunoscut, totuși, în ea vigoarea de odinioară în strângerea ei de mână, puternică, posesivă. Şi am zâmbit cochetăriei ei când m-a întrebat:

— M-am schimbat mult?

I-am desluşit atunci trăsăturile în lumina filtrată slab de o lampă cu abajur. Ochii erau aceiaşi, plini de pasiune, de patimă chiar. Era o neliniște în ei care prevestea furtună. Mi-am reamintit în acea clipă scena dintre ea și Lavinia din piesa lui Eugen O’Neill, “Din jale s-a-ntrupat Electra”, o înfruntare de un intens tragism în care Marioara Voiculescu, în rolul Cristinei, își încorda toate puterile ca să răspundă atacului violent al Laviniei, interpretată de Tantzi Cocea. Aceste două forţe de excepţională valoare, dezlănţuite la cea mai înaltă tensiune, dăduseră un spectacol pe care cu greu l-aş fi putut uita.
Amintindu-i Marioarei Voiculescu de magistrala ei creaţie, am declanşat, fără să vreau, furtuna.

De ce nu a mai apărut pe scenă? De ce a părăsit-o? Apărându-se şi acuzându-se totodată, am înţeles drama ei. Marioara Voiculescu aparţinea acelor rari “monştri sacri” care îşi pot da măsura întrupându-se numai în eroi monumentali, în personaje de excepţie. Interpretase marile eroine din repertoriul clasic, la o temperatură neobişnuită.
Apariţiile ei pe scenă dezlănţuiseră furtuni de aplauze, fusese unică în arta ei. N-a vrut să fie alta, n-a vrut să fie altfel. Poate că nu a izbutit să înţeleagă câtă nevoie avea teatrul nou de talentul ei excepţional, de focul sacru care o însufleţea; poate că nici cei ce s-ar fi cuvenit s-o convingă pe Marioara Voiculescu a mai străluci pe scenă, a adăuga creaţiilor sale încă numeroase măiestre interpretări — ce ar fi fost pentru tinerele generaţii de actori izvor de învăţăminte, pentru spectatori clipe de vibrante trăiri emoţionale, şi pentru Teatrul românesc, o nepreţuită mândrie — n-au găsit argumentele potrivite.
Marioara Voiculescu iubea însă cu prea mare pasiune teatrul ca să se rupă cu totul de spectacole, de actori. Contrar multor colegi de-ai noştri care, în afara rolurilor pe care le interpretează şi în afara scenei pe care joacă, nu văd măcar un spectacol al altui teatru, Marioara Voiculescu era, până de curând, nelipsită de la premiere, se interesa de evoluţia unor actori, îi încuraja, îi îndruma, trăia intens emoţiile lor. Elevii ei, astăzi actori de frunte, au învăţat de la această incomparabilă maestră arta de a se dărui cu pasiune creaţiei lor, de a tinde cu tenacitate spre perfecţiune, în aşa fel încât fiecare apariţie pe scenă să constituie un eveniment artistic.

Ascultând-o în acea zi, memorabilă pentru mine, în care am avut fericirea s-o revăd pe Marioara Voiculescu, m-am căit amarnic de a nu-i fi fost elevă. Câte taine ale meseriei nu aş fi aflat? Astăzi regretele sunt şi mai amare. Din glasul de aur al Marioarei Voiculescu prea puţine mărturii au mai rămas, iar din anii care ar fi putut fi apogeul carierei ei — nimic. Ne rămâne doar nădejdea ca discipolii credincioşi care i-au fost aproape să deschidă sipetele amintirilor, lăsându-ne să pătrundem tainele acestei vibrante personalităţi al cărei nume incandescent va tulbura încă multă vreme inimile noastre”.

*** România literară, 11 martie 1976