Tony Bulandra, întemeietorul teatrului privat din România

Născut la Târgovişte, pe 13 martie 1881, Tony Bulandra a urmat între 1899 şi 1902 Conservatorul din Bucureşti, la clasa lui Constantin Nottara, apoi a plecat la Paris pentru desăvârşirea studiilor. Revenit în ţară, a fost angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti, debutul său având loc în Pygmalion de G. Bengescu-Dabija, pe 1 octombrie 1903.

Din 1905 şi până când a părăsit scena Teatrului Naţional (împreună cu Al. Davila, Lucia Sturdza-Bulandra, Marioara Voiculescu, G. Storin, Ion Manolescu, Romald Bulfinski), Tony Bulandra a jucat roluri de mare încărcătură dramatică, iar interpretarea sa l-a adus în prim-planul vieții artistice.

În vara anului 1909, îl găsim în „Compania dramatică Al. Davila”, apoi la Teatrul Modern, iar în 1913, după o întoarcere temporară la Naţional, și-a înfiinţat propria compania teatrală, a cărei activitate a continuat până în 1940, fie la Teatrul Modern, fie la Teatrul Comedia. Alături de el, la conducerea companiei s-au aflat Lucia Sturdza-Bulandra şi, în anumite perioade de timp, Marioara Voiculescu, Ion Manolescu, V. Maximilian, G. Storin şi Leny Caller.

“Tony Bulandra a înţeles că viaţa, ca şi teatrul, nu se reduc la câteva premiere de îmbătare, sarabande în fum de aplauze şi ovaţii de jazz… Că viaţa artistului e făcută din statornică dăruire de sine şi de fiecare clipă. A ştiut pricepe că imensa scenă a lumii e cu mult mai strâmtă decât pătratul dintre rampă şi culise. Şi niciodată n-a împrumutat spada eroului glorios creat de el pe scenă ca s-o pângărească în donquichotescă vitejie de uliţă.

Iată ce a deosebit totdeauna pe artistul dramatic de cabotin. Dincolo, e „un domn”, un perfect om de lume, din cea mai pură esenţă nealterat a de reminiscenţele rolului.

După trei decenii de profesiune de artă, e timpul să începem a-i recunoaşte un mare merit în mişcarea dramatică a ţării. Tony Bulandra e, alături de Alexandru Davila, întemeietorul teatrului particular în România și, mai mult, desăvârşitorul autorităţii teatrului particular.

Aproape întreaga lui carieră şi-a împlinit-o în afara auspiciilor oficiale, iar de 20 de ani se conduce singur, dirijează generaţii de actori şi îndrumă teatrul particular spre o existenţă organică permanentă, viabilă şi, de acum încolo, durabilă, intrată în conştiinţa şi stima publicului românesc. Pentru că dintre toţi colaboratorii de două decenii, Tony Bulandra a fost cel mai statornic ideii, dar şi cel mai pătruns de necesitatea disciplinei artistice. Şi a practicat-o cu perfectă loialitate faţă de sine însuşi, de artă, şi de spectator”, scria ziarul Rampa în februarie 1933 despre marele actor, la sărbătorirea a treizeci de ani pe scenă.

Dimineata_1925_02-1650567884__pages37-37

“Atâtea nume ilustre descriu astăzi calităţile de artist şi de om ale lui Tony Bulandra, încât voroavele mele cu adevărat ar fi de prisos şi nevoit sunt să renunţ la tradiţionalul portret-introducere a convorbirii.

Cu sărbătoritul de astă seară am stat de vorbă chiar pe şantier, în cabina sa de la Teatrul Regina Maria, în timp ce-şi îndepărta trăsăturile colonelului francez din „Nopţi de Bosfor”, recentul său rol.

Am însemnat răspunsuri nemeşteşugite ale unui mare artist dublat de un om de caracter, amănunt ce nu trebuie deloc dispreţuit.

— Domnule Bulandra, în răstimpul celor treizeci de ani de carieră actoricească, ce învăţătură aţi tras în ce priveşte modul cum trebuie să se comporte actorul în viaţă?

— E adevărat că, din acest punct de vedere, actorul trebuie să fie oarecum un sacrificat, nevoit fiind să renunţe la unele libertăţi care poate formează farmecul vieţii. Noi, actorii, de curând ne-am „ratrapat” şi trebuie să recunosc că, până mai deunăzi, profesiunea noastră nu a fost enumerată printre cele mai onorabile. Din acest punct de vedere, progresul a fost uimitor: de la vremea când nu eram admişi să fim înmormântaţi cu ceilalţi muritori și până astăzi, când un actor este sărbătorit.

Purtarea actorului în lume trebuie să fie ireproşabilă din toate punctele de vedere pentru ca breasla noastră să-și poată menţine teritoriul câștigat. Odată degrimat, actorul să se exhibe cât mai puţin, aceasta pentru a nu strica iluzia care e, orice s-ar spune, baza teatrului.

În ce mă privește, am renunțat la un apanaj al multora dintre colegii mei: nu bârfesc. Poate că-mi lipsesc calitățile necesare pentru aceasta. În orice caz, cred că dintr-o glumă se poate naște o dușmănie. Bârfesc și eu, așa, rar de tot, dar mai dulceag, unii ar spune că fără talent.

— Cum v-a venit ideea să îmbrățișați cariera scenei?

— Fac parte dintr-o familie foarte numeroasă. Suntem 11 frați și o soră. Eu sunt al doilea născut. În timpul războiului, am fost pe front șapte frați. Tatăl meu învățase farmacia la Munchen, dar se ocupa mai mult cu administratea moșiei sale, destul de întinse, de la Slobozia Moară, lângă gara Gherghani. Eu sunt născut la Târgoviște. Am văzut primul spectacol de teatru la Grădina Dacia, fiind în clasa întâi a Gimnaziului Schewitz. După un examen, tata m-a dus să văd piesa “Doi sergenți”. Spectacolul m-a impresionat foarte mult. Bănuiesc că rolurile principale le jucau Grigore Manolescu, maestrul Nottara și Aristizza Romanescu. Pe urmă am început să mă duc singur la Național, la galerie. Îmi intrase în cap să mă fac actor, deşi tata ambiţiona să aibă un fiu militar. Terminând clasa a şaptea la Sfântul Sava, tata m-a lăsat o vară la Bucureşti, ca să prepar examenul de admitere pentru şcoala militară, pe vremea aceea „Şcoala de Artilerie, Geniu şi Marină”, încredinţându-mă căpitanului Pavelescu, actualul general.

În septembrie am dat examen, însă cu moartea în suflet, că aş putea pierde examenul de admitere la Conservator. Cu multă greutate am convenit cu tata că, dacă voi fi respins la Conservator, voi urma Şcoala militară. Şi m-am prezentat la Conservator, comisia de admitere fiind compusă din Ştefan Velescu, Wachmann, Aristizza şi maestrul Nottara. Am spus două strofe din „Tăierea boierilor la Târgovişte” de Bolintineanu. Când am terminat de spus primul vers din strofa a treia care suna: „Am căutat misterul în lumi necunoscute…”, Ştefan Velescu m-a întrerupt: „Mulţumesc, domnule, că l-ai găsit!”

Eram slab şi aveam o voce sonora. Aristizza, surprinsă de disproporţia dintre fizicul meu şi volumul vocii, m-a întrebat:

— Câţi ani ai, domnule?

— Optsprezece ani şi jumătate.

În același an a intrat în Conservator şi Marioara Ventura. Am urmat la clasa Maestrului Nottara, care s-a ocupat enorm de mine din prima zi. Eram peltic, vorbeam cu “s”, prinsesem o lenevie a limbii provenită probabil din alintarea de acasă. M-am simţit foarte nenorocit când la prima lecţie, spunând poezia „În teapa lui Ţepeş”, Maestrul m-a întrerupt: „Mă băiatule, eşti peltic”.

Şi Maestrul m-a învăţat ce să fac ca să-mi treacă acest oribil defect. Trei-patru ore pe zi, citeam cu voce tare o carte care-mi venea la îndemână și într-un an m-am vindecat de pelticie.

Anul al treilea l-am absolvit cu locul I la Tragedie.

— Când ați fost remarcat prima oară pe scenă și cu ce ocazie?

— Fiind elev în anul al doilea, s-a pus în repetiţie la Teatrul Naţional „Antoniu şi Cleopatra” cu doamna Agatha Bârsescu. Neajungându-se actorii Naţionalului, Maestrul Nottara m-a chemat pe mine, dându-mi o scenă, o singură scenă, chiar cu d-na Agatha Bârsescu. La coborârea cortinei, au venit pe scenă Olănescu-Ascanio, Gion, Iancu Bacalbaşa, Grigore Ventura, care s-au interesat de mine. Prezentat de Maestrul Nottara, toți m-au felicitat pentru felul cum am jucat, pentru rezonanța vocii și pentru atitudine.

După absolvirea Conservatorului, în anii 1902 – 1903, am stat la Paris, unde am urmat cursuri particulare la Silvain, Le Bargy și Leloir, frecventând în special teatrul lui Antoine, căruia mă prezentase De Max. Aş fi avut poate ocazia să rămân la Paris, fiindcă în primăvara anului 1903, Sarah Bernhard pleca cu De Max la Londra să joace “Andromaca”. Actorul care trebuia să joace

rolul lui Pilade se îmbolnăvise. Cum nu aveau pe alţii la îndemână, De Max m-a chemat pe mine ca să-l joc. M-am dus acasă, o zi întreagă l-am învăţat, dar n-am avut curajul să-l joc, din cauza accentului, deşi reprezentaţia avea loc la Londra. Dacă atunci jucam o singură dată în limba franceză, cu siguranță că nu mă mai întorceam în țară.

— În ce piesă aţi debutat?

— Am debutat când m-am reîntors de la Paris, în rolul Phadael din „Pygmalion” al lui Bengescu-Dabija.

— Aţi avut momente când ați regretat cariera care v-aţi ales-o?

— În primii trei ani după absolvire am avut o epocă nenorocită, în care n-am jucat mai nimic. Începusem să descurajez și prin 1906 mi-am dat chiar examenul de anul întâi la Drept. În urmă însă, odată cu sosirea lui Davila, am început să joc și de atunci n-am regretat o secundă că m-am făcut actor.

— Cine v-a ajutat mai mult în viaţă?

— Cine mi-a dat prilejul să joc! Aceştia au fost Davila şi domnul Paul Gusty. Trebuie să recunosc că, după cum în Conservator mi-a fost profesor Maestrul Nottara, în teatru mi-a fost dl. Paul Gusty. Colaboratoare de fiecare zi îmi este soţia mea.

— Aveţi vreun mare regret în viaţă?

— Nu mi-ar fi displăcut să am un copil.

— Vă consideraţi un om norocos?

— Nu mă consider un om norocos, pentru că tot ce am realizat a fost produsul unei munci susţinute. Noroc în alte întreprinderi, afară de teatru, n-am avut.

— Aţi dus o viaţă zbuciumată sau din contra?

— O viaţă liniştită de muncă, fiindcă din 1906 până azi, n-a fost stagiune ca să stau. Am jucat peste două sute de roluri, asta face cam şapte roluri pe an.

– V-a fost vreodată viața în pericol?

– O dată, în timpul războiului, era să fiu omorât de niște ruși beți, care mi-au răsturnat şi maşina. Altădată la volan, în drum spre Biarritz, conduceam cu 90 pe oră, pe o şosea admirabilă şi, la un moment dat, am simţit că-mi fuge volanul din mână. Dacă şofeurul nu-mi striga: ”Nu frânaţi, conaşule!”, veneam peste cap.

— Sunteţi bogat?

— Nu sunt bogat, eu personal nu posed nici un fel de avere. Nu am nici un imobil şi nici un ban la bancă. Nu pot spune însă că n-am câştigat bani, dar mi-a plăcut să plec în fiecare an în străinătate şi am avut şi eu o marotă, automobilul.

— Dacă nu sunt prea indiscret, ce vicii aveţi?

— Tutunul şi foarte rar un pahar bun de vin, dar cu condiţia să fie foarte bun. Muieratic n-am fost niciodată, nici timp n-am avut pentru aşa ceva.

— Când v-aţi simţit mai mulţumit în viaţă?

— Adevărul e că sunt un veşnic nemulţumit.. Poate când am realizat bine un rol, dar şi aceasta de scurtă durată.

— Dar care e cel mai impresionant moment din viaţa dvs?

— Cred că atunci când am primit ordin de la Statul Major să părăsesc Bucureştiul. Stăteam la masă, pe la nouă seara, şi mi s-a telefonat să fiu de urgenţă în Gara Mogoşoaia. Am avut o impresie groaznică de gol, de vid şi am crezut atunci că s-a încheiat viaţa şi totul.

– Vă recunoașteți defectele?

– Cum să nu, sunt prea timid, mă controlez prea mult. Nu am replica promptă și asta-i tot din cauza timidităţii pe care n-am putut s-o înving nici până astăzi. De aici și momentele mele foarte rare de furie.

— Sunteţi religios?

— Ştiu că înainte de a intra în scenă, mă închin şi spun Doamne ajută. După treizeci de ani de carieră, continui sa am emoţii la fiecare reprezentaţie.

— Când vă veţi retrage din teatru ?

— Precis nu ştiu, dar n-aş vrea să mă retrag prea târziu, deşi teamă mi-e că voi fi nevoit să joc multă vreme, neposedând o avere care să mă pună la adăpostul zilei de mâine”.

*** Ioan Massoff, Rampa, 2 februarie 1933

Marele actor a încetat din viață zece ani mai târziu, în noaptea de 4 spre 5 aprilie 1943, la București. Ziarele au consemnat atunci:

“A murit Tony Bulandra. În lumea măştilor şi a scenei nimbate de apoteoza unei glorii uneori capricioase, doliul s-a întins grav şi solemn, ca seara unei premiere.

În analele teatrului românesc, numele lui Tony Bulandra va trebui să figureze printre eroi. Pentru că e un act care depăşeşte media, patima de joc a unui om subminat de o boală care nu iartă. Seară de seară, Tony Bulandra a oferit iubitorilor de teatru ales şi celor îndrăgostiţi de jocul acestui mare actor iluzia unei vieţi cu dezinvoltură risipă în miragiile fastuoase ale rolurilor pe care le interpreta, cu luciditatea înfricoşătoare a sfârşitului apropiat, neîndurător de apropiat. Tony Bulandra a fost un stoic, un demn. Altul mai slab s-ar fi tânguit, ar fi disperat. Actorul însă era dator faţă de prestigiul scenei româneşti să joace, să risipească artă şi numai artă, ca un comandament de peste fire. De aceea moartea l-a găsit în pregătire de noi roluri, activ, entuziast, acelaşi pătimaş al scenei de totdeauna.

Curentul_1943_04-1639868817__pages46-46 (2)

În materie de teatru, Tony Bulandra era un occidental rafinat, un intelectual. De aceea nota de eleganţă firească cu care timp de câteva decenii jocul său ne-a obişnuit, făcându-ne faţă de toţi ceilalţi actori mai pretenţioşi, mai critici. Cu Tony Bulandra dispare astfel şi un stil de elevată boemă actoricească. Supravieţuitor al unor vremi mai bune, Tony Bulandra şi-a trăit destinul cu împăcarea omului dotat cu forțe morale multiple.

De aceea Tony Bulandra – omul e la fel de mare ca și actorul.”

Marele artist a fost înmormântat la Cimitirul Sfânta Vineri: “În acea după amiază însorită şi caldă, ca şi sufletul celui plecat dintre noi, au venit să-i aducă ultimul salut, să depună o floare și să verse o lacrimă mii de bărbaţi şi femei, colegi, prieteni şi admiratori ai prinţului scenei româneşti care a fost Tony Bulandra.

Din cauza numeroasei asistenţe, Sfânta Slujbă a prohodului s-a oficiat sub cerul liber. Catafalcul pe care era aşezat sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale lui Tony Bulandra era înpodobit cu numeroase coroane şi jerbe de flori depuse de ministerul culturii naţionale, cultelor şi artelor, sindicatul artiştilor dramatici şi lirici, Teatrul Naţional, Teatrul Municipal, direcţiunea teatrului „Muncă şi Lumină“, domnul Constantin Tănase, artiştii teatrului „Comedia“, doamna Maria Filotti şi artiştii teatrului din Sărindar, artiştii „Teatrului Nostru“, domnul N. Vlădoianu, Primăria Municipiului Bucureşti, etc. etc.

Serviciul religios a fost oficiat de P.S. Arhiereu Veniamin Pocian Ploieşteanul, vicarul Sf. Patriarhii, înconjurat de un sobor de preoţi. Răspunsurile au fost date de Corala Municipiului, condusă de d. Ştefan Mureşanu.

La ceremonie au luat parte: doamna Lucia Sturdza Bulandra, îndurerata văduvă a regretatului dispărut, ceilalţi membri ai familiei, rudele şi un număr impresionant de colegi, prieteni şi admiratori ai marelui artist, printre care: Liviu Rebreanu, George Vraca, Marioara Voiculascu, Marioara Zimniceanu, Marieta Anca, Marieta Sadova, Marieta Deculescu, Nataşa Alexandra, Sorana Ţopa, Renee Anie, Tanți Economu, Tanţi Capăţână, Ion Minulescu, Ion Marin Sadoveanu, Victor Ion Popa, Th. Solacollu, Ion Manolescu, Puiu Iancovescu, G. Storin, Horia Oprescu, I. Pop Marţian, etc.

George Vraca, preşedintele Sindicatului artiştilor dramatici şi lirici, a spus:

“Tony Bulandra va fi cu noi mereu. Viaţa lui s-a stins, dar multe generaţii de actori vor continua să lucreze la lumina candelei lui. Unora ne-a fost frate, altora părinte, dar tuturor ne-a fost model de dăruire pentru frumos şi adevăr.

Iubite maestre, noi, ucenicii tăi de pe cuprinsul ţării, strânşi în jurul sindicatului artiştilor dramatici şi lirici, acolo unde prin prezenţa ta ai mobilat breasla, te plângem ca pe cel mai mândru exemplu dintre noi, pe tine, care vei rămâne cheia de boltă a apoteozei teatrului românesc”.

Domnul Liviu Rebreanu, directorul general al teatrelor şi operelor, în numele ministerului culturii naţionale şi al cultelor şi în calitatea sa de conducător actual al mişcării teatrale româneşti, a spus între altele: „Tony Bulandra a dominat teatrul românesc mai mult de un sfert de veac, păstrând o vigoare tinerească, muncind cu neostenită hărnicie şi pasiune. El n-a cunoscut altceva din lume decât teatrul şi l-a slujit nu numai ca actor, ci şi ca regizor, director, la nevoie chiar sufleur, tâmplar, pictor, casier…

De aceea Tony Bulandra a ajuns să fie unul din puţinii oameni reprezentativi al cărui nume e menit să se păstreze, dincolo de memoria contemporanilor, în analele culturii româneşti.

Tony Bulandra, în cariera-i de mare actor, a murit de foarte multe ori şi deseori a fost lăudat că a ştiut să moară frumos şi corect. Moartea lui cea mare, cea din urmă şi adevărată, a îndurat-o cu aceeaşi demnitate şi în aceeaşi stoică tăcere.

După atâta frământare şi trudă, el are în sfârşit dreptul la linişte. Dormi în pace, Tony Bulandra! Fie-ţi odihna lină şi ţărâna uşoară!”

După terminarea cuvântărilor, sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale lui Tony Bulandra a fost ridicat pe braţe de colegi şi purtat la locul de veci”.