HomeEroii României moderneEroi uitațiMaria Delavrancea, întruchiparea blândeţii şi a bunătăţii pe pământ

Maria Delavrancea, întruchiparea blândeţii şi a bunătăţii pe pământ

Maria Delavrancea
DS TW

Maria Delavrancea (Lupașcu) a venit pe lume în anul 1862, la București, și a fost fiica lui Alexandru Lupașcu, membru marcant al Partidului Liberal, preşedintele de onoare al societăţii Transilvania (Astra) și susținător al fruntașilor ardeleni în lupta pentru eliberarea națională și socială, și a Lucreției.

După ce a trecut bacalaureatul în 1879, eveniment consemnat în presa vremii, Maria a devenit prima femeie licenţiată în matematici din România, iar după absolvirea facultății, şi-a luat licenţa şi în filozofie. A fost profesoară și inspectoare generală și, timp de 15 ani, din 1912 până în 1927, directoarea Școlii Centrale de fete din Bucureşti.

În 1880, Maria Lupașcu devenise profesoară la Externatul secundar de fete Nr. 1, condus de domnişoara Henrieta Lupaşcu. Şcoala avea 42 de eleve şi o singură clasă, corpul didactic fiind compus din domnișoarele Henrieta Lupaşcu, Maria Lupaşcu, (viitoarea doamnă Delavrancea), Maria Zaharescu, Maria Sion Souţu și Teodora Ştefănescu, care predau cursurile gratuit.

Școala Centrală
Școala Centrală

Fratele ei, diplomatul și juristul Ștefan Lupașcu, a fost tatăl Ștefanei Velisar Teodoreanu, soția scriitorului Ionel Teodoreanu, iar mătușa maternă a fost Elena Miller-Verghy, care deținea un institut pentru domnișoare în București, școală la care un timp a fost profesor tânărul Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Scriitorul s-a căsătorit cu Maria Lupașcu pe 13 februarie 1887 și în același an a venit pe lume prima fiică a cuplului, pianista Cella Delavrancea. Au urmat Margareta (Bebe sau Bebs), Pică (Niculina) Dona Delavrancea, pictoriţă de talent, și arhitecta Henrieta (Riri) Delavrancea Gibory.

În octombrie 1927, doamna Maria Delavrancea, văduvă de zece ani la acel moment (scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea a încetat din viață la Iași, pe 29 aprilie 1918) a fost înlocuită de la conducerea Școlii Centrale din Bucureşti. Motivul legal: limita de vârstă.

Maria Delavrancea
Școala Centrală

“Autoritatea publică nu ţine seamă de elementara galanterie din raporturile sociale şi care opreşte a scruta etatea unei femei, oricât ar fi de evidentă aglomerarea toamnelor. Şi legea este lege, dacă este, în învăţământ, ca şi la armată sau în corpul funcţionăresc. Ar fi poate de observat că în învăţământ sunt multe cazuri în care vârsta nu înseamnă nici un impediment, dimpotrivă, în executarea cu autoritate, prestigiu şi competenţă a misiunii educative.

Ar mai fi de adăugat că sunt cazurile în care limita de vârstă a găsit acomodamente… În privinţa doamnei Maria Delavrancea, se pare că dl. dr. Angelescu, ministrul instrucţiunii publice, a socotit legea inflexibilă. Înlocuirea s-a făcut fără nici o deferenţă pentru eminentele servicii aduse Școlii Centrale de către directoarea care o conduce de un şir lung de ani şi pentru ceea ce numele Delavrancea înseamnă în istoria unităţii naţionale, a elocinţei şi literaturii româneşti.

Fost primar al Capitalei, fost ministru, luptătorul entuziast despre care Maiorescu a spus într-o împrejurare impresionantă «cel mai mare orator al suflării româneşti», Delavrancea, autorul lui “Apus de soare” şi unei literaturi care onorează gândirea şi sufletul românesc, a murit sărac, la Iaşi, în timpul războiului.

Doamna Maria Delavrancea, fără nicio prevenire, este scoasă în uliţă, în ajunul lui Sf. Dumitru, trebuind să părăsească imediat locuinţa de la şcoală, neavând drept resurse decât ceea ce i se va fi cuvenit ca pensie, o! pensia!, după o viaţă de muncă, de devotament şi abnegaţie…

Legea o fi dură, dar straşnic de împietrite mai sunt şi sufletele unora dintre cei care trebuie să o aplice. Este drept, că d. dr. Angelescu este bogat, este imens de bogat…”

*** Cuvântul, octombrie 1927

Școala Centrală

În 1930, ziarul Epoca publica un apel emoționant către Iuliu Maniu, rugându-l să facă dreptate văduvei lul Barbu Delavrancea:

„Cine ar putea spune că este uitat Barbu Delavrancea? Elocinţa lui e săpată în bronzul amintirii româneşti. Cine, din generaţia noastră, nu-şi aminteşte furtunoasele izbucniri ale verbului său înaripat pe vremea când se ducea lupta pentru trezirea conştiinţei naţionale? Chipul său se înfiripă din negura anilor, aşa cum l-am văzut la tribună, inspirat, cu gestul larg încremenit într-o chemare profetică. Opera scrisă a lui Delavrancea e nepieritoare. Multe dintre gloriile politice ale vremii noastre vor fi fost de mult uitate, dar autorul „Sultănicăi” va continua să fie citit cu aceeaşi emoţie. N-am ridicat statui acestui mare român. Dar avem azi un prilej unic de a schiţa un gest frumos în memoria lui. Un prilej pe care, suntem siguri, d. Maniu nu-l va scăpa. D-na Maria Delavrancea, văduva marelui poet şi orator, a cărei activitate şcolară şi ale cărei sacrificii pentru învăţământ sunt bine cunoscute, îşi năcăjeşte anii de pensie într-o mizerie aurită.

Cerem pentru ea o recompensă naţională, aşa cum s-a dat văduvelor altor mari români. Forţăm astfel uşa unor necazuri care se ascund discrete, dar sperăm că ne va fi iertată intervenţia şi că guvernul, însuşindu-şi grăbit această propunere, va acoperi cu fastul recunoştinţei naţionale sfiala jenei care nu se voia ştiută.

Unim, din toată inima, glasul nostru la acest apel. Barbu Delavrancea, artist desărvârşit, a dat baroului şi tribunei noastre modele de elocinţă, literaturii pe “Hagi Tudose” şi “Apus de Soare”, iar neamului, tot sufletul lui curat şi iubitor de ţară. Cu verbul său cald şi vijelios, el a ţinut trează conştiinţa naţională şi a pregătit mândria şi voioşia cu care fiii acestei ţări şi-au făcut deplina datorie în război.

D-na Maria Delavrancea nu are numai gloria de a fi fost soţia lui Barbu Delavrancea şi o distinsă profesoară ale cărei sacrificii pentru învăţământ sunt bine cunoscute. Şi aşa ar fi destul. E, însă, ceva mai mult. Meritul de frunte al d-nei Delavrancea e de a fi fost înţeleaptă tovarăşă de muncă şi însufleţirea de fiecare clipă a marelui Barbu Delavrancea.”

*** Argus, ianuarie 1930

Maria Delavrancea

Distinsa doamnă Maria Delavrancea a încetat din viață pe 18 martie 1938, la un an după dispariția prematură a fiicei ei, Bebs. Filosoful Nae Ionescu scria atunci în ziarul Cuvântul:

“Aş fi vrut să o scriu aci pe numele ei de fată, ca să spun cât a reprezentat ea prin ea însăşi; dar simt că aş jigni prin aceasta un efort de o viaţă prin care, împlinindu-şi totuşi cu mari posibilităţi şi cu mari merite îndatoririle ei publice, nu a dorit decât să se strângă cât mai mult, pentru a se topi în strălucirea impresionantului ei tovarăş.

Maria Delavrancea a fost 50 de ani în învăţământ. Femeia aceasta, aşa de puţintică la trup şi păşind atât de puţin înainte, a reprezentat totuşi un mare curaj şi o surprinzătoare îndrăzneală.

Va fi fost, desigur, o flacără şi o nelinişte în ea pentru ca acum atâtea zeci de ani o fată dăruită cu largi posibilităţi muzicale — a fost toată viaţa ei o remarcabilă pianistă — să se înscrie, singura femeie pe acea vreme, la universitate, mai întâi la Facultatea de matematici, pe urmă, după licenţă, la filosofie, îndrăzneală pe care noi nu o mai putem „realiza” acum, dar care pe acea vreme părea atât de categorică, încât reuşita ei la un examen, prima între toţi candidaţii, a provocat o interpelare în Cameră: cea dintâi femeie care se deda la îndeletniciri rezervate până atunci numai bărbaţilor.

A fost inspectoare mulţi ani; directoare la Şcoala Centrală, mulţi ani; profesoară de filosofie, nu de matematici, pentru că, la fel cu marele ei tovarăş de viaţă care în ceasurile de odihnă rezolva probleme de matematici, nu se exprima, ci trăia în lumea formelor pure, expresia trăirii ei făcându-se în cele două mari creaţiuni ale matematicii: muzica şi filosofia.

Maria Delavrancea

O văd şi acum, sunt mulţi ani de atunci, făceam nişte examene pentru profesori — alunecând mică, discretă şi totuşi prezentă prin atenţiile cu care îi înconjura pe toţi, pe culoarele Şcolii Centrale, unde distincţia ei de „cucoană” şi bunătatea ei mişcată punea zâmbete de lumină lăuntrică pe chipul fetelor urât îmbrăcate pe care şcoala de obicei le închide şi le ciușdeşte.

Şi mi-o închipui tovarăşă blândă şi armonioasă a unui om de seamă, veșnic de faţă prin agerimea minţii şi prin grija îndatoririlor ei, veșnic absentă prin discreţiunea intimidată a fiinţei ei”.

*** Nae Ionescu, 22 martie 1938, Cuvântul

Maria Delavrancea

Scriitoarea Ticu Arhip, fostă elevă a școlii conduse de Maria Delavrancea și apropiată de fiicele familiei, a publicat în același an câteva amintiri care întregesc portretul distinsei profesoare:

“A fost pe strada Primăverei acum un sfert de veac, ceva mai departe de Piaţa Amzei, o casă veche înconjurată de o curte cu salcâmi, ce se prelungea până în bulevardul Brătianu. Nu mi-a rămas în minte aspectul clădirii în întregul ei. Ştiu că intram pe o poartă mică, în dreapta era un grup de odăi dintre care o cancelarie. În stânga, separat, alt corp, unde se găsea clasa noastră, odaie lunguiaţă cu un singur rând de bănci împrejurul pereţilor şi o tablă de un metru pătrat lângă fereastră. Clasa aceea, oarecum separată de celelalte, dădea pe un culoar îngust şi întunecat de unde iarna zăream prin perdelele unei uși cu geamuri flăcările focului dintr-un cuptor negru.

Era soba „godin” din holul casei directoarei noastre, doamna Maria Delavrancea, în care se făcea foc cu cărbuni. Nu-și poate nimeni închipui ce însemna pentru noi vraja luminii aceleia, în care înviau cu un relief de viaţă trăită paginile cărţilor noastre de şcoală. Era ca o magie în care umbrele lui Hagi Tudose, a Sultănichii şi Irinei ar fi chemat din unghiurile lumii spiritul întregii literaturi ce putea încape în minţile noastre fragede şi în a cărei strălucire se profila silueta masivă şi în acelaşi timp delicată a stăpânului casei, Barbu Delavrancea.

Maria Delavrancea

Ne furişam de la orele de clasă şi, înţepenite una cu zidul, îl aşteptam să treacă prin faţa uşii, purta de obicei costum de stofă englezească cenuşie, tăiat larg în linii drepte, şi o cravată mare, ca un fluture alb cu aripile căzute. Cu capul puţin plecat pe piept, privea printre gene mereu departe… Nu ştiu dacă azi se gândeşte ca ieri, nu ştiu dacă suflul şcolii trece de la morţi la vii, nu ştiu dacă sufletele copiilor se repetă în generaţiile ce se succed, dar ştiu că pe atunci respectul nostru pentru ceea ce intuitiv simţiam că era talent şi personalitate avea ceva mistic în el.

Să cunoşti pe Barbu Delavrancea era un noroc, să intri la el în casă era o cinste, să fii prietenă cu fetele lui era o favoare. Îmi amintesc figura Mărgăritei Miller Verghy, vară cu doamna Delavrancea, într-o zi când m-a găsit la ceai la nepoatele ei împreună cu o altă camaradă:

— Cum te cheamă, fetiță dragă?

— Ticu Archip.

— Ticu?… adică, cum… Ticu?…

Și după o pauză:

— Să știi că nu-mi place.

Mărgărita Miller Verghi e expresia bunătăţii, a blândeţii şi a iertării, îşi permite însă câteodată luxul unei sincerităţi mai cu seamă pornită din indignare. Şi de data asta era indignată: în casă copiii spuneau tatălui lor în acelaşi fel:

— Tu nu ştii, dragă, că nu e decât un Ticu şi acela… Delavrancea? Fetele spun lui Barbu „Ticule“.

Dar eu rămăsesem liniştită, fiindcă îl cunoşteam pe „domnul Delavrancea“. Orice aspect omenesc îl interesa şi orice fiinţă omenească merita atenţie şi protecţie. Lângă el mă simţiam bine ca lângă un mal care mă apăra şi pe care ar fi poposit zei binevoitori. Era bun, era simplu, ca pământul, ca aerul, ca vântul, ca soarele. Avea gesturi naturale, plastice, nefăcute, nerafinate, transmiţând totuşi conştiinţa unei înalte superiorităţi ce învinge şi oameni şi timp.

Bébé, una din fiicele lui, era înţeleaptă noastră. Avea un fel al ei de a ne aduce veşti ce se împlineau totdeauna şi de a explica autenticul unei opere sau unui moment artistic, simplificând, concretizând în uimitoare propoziţii sugestive, ajutându-se cu mişcări de degete în aer, parcă ar fi pornit din fluiere mici o melodie a înţelegerii. Ea ne-a spus cu un moment mai devreme când se fixase premiera „Viforului“, cine juca şi cum se repeta.

N-am să uit niciodată reprezentaţiile acestei drame. Ne înghesuiam câte şapte sau opt într-o lojă de rangul al treilea şi urlam la căderea cortinei până ne simţeam beregatele torturate. Cunoaşteam piesa pe dinafară. Au trecut atâţia ani şi mai am încă un urechi inflexiunile de voce ale lui Nottara în Luca Arbore:

— „Mă iartă, Măria Ta” şi glasul subţire, cântat al contelui Irms’ky:

— „Frumoasă e Moldova… cu codrii ei de brazi…” şi accentul tragic al Tinei Barbu:

— „Oană… ai înțeles, Oană?”

Când ţipam chemând la rampă: Autorul… Liciu… Liciu..u….. Autoroorul…. mi se părea că becurile policandrului din teatru se lipesc unul de altul în bătaia unui vânt de nebunie materială ce năpădise în toată sala.

Delavrancea râdea cu poftă de copilăriile noastre. Avea un râs proaspăt. Când o aud pe Cella Delavrancea izbucnind câteodată, am impresia unui mic şipot moştenit ce-i sparge fiinţa ca să iasă afară. Pe vremea aceea, Cella studia la Paris şi venea în ţară doar din timp în timp. Avea înfăţişarea fragedă, o gură mică pe care o rotunjea într-un gest cochet — am văzut într-una din scrisorile publicate ale lui Delavrancea: „Ciocul Tatii” și niște bucle întunecate ce porneau din creștetul capului spre ceafă.

— Cellica, spunea Bébé, își face nouăsprezece bucle, eu numai unsprezece, Riri are părul încrețit „crépé” și al lui Pică se întinde fiindcă îl dă peste cap când se piaptănă.

O ascultam pe Cella cântând la pian din colțul culoarului de unde aşteptam să-l vedem trecând pe Delavrancea. Farmecul muzicii străbatea prin ziduri, deschizând porţile unei tinereţe excepţionale şi mă simţeam aşa de mică, aşa de neînsemnată… Mă uitam la Cella ca la o minune și când aproape de mine o auzeam fredonând un motiv de etudă în ritmul degetelor cu care lovea banca mea, vedeam în ea, închis, norocul unei glorii.

— Fetelor, a venit Cellica!

— Fetelor, a plecat Cellica!

— Fetelor, cântă Cellica!

Talentul ei a fost obsesia tinereţii noastre. Nu ştiu ce amintiri vor lăsa mâine luxoasele noastre licee cu ascensoare, amfiteatre şi laboratorii. Eu am învăţat matematică pe o tablă de un metru pătrat şi am simţit ce-i arta într-o atmosferă ce trecea dincolo de emoţia mea de copil.

Maria Delavrancea
Școala Centrală
Școala Centrală

Acesta era pensionul Mariei Delavrancea, soţia lui Barbu Delavrancea, femeie de o rară inteligenţă şi cultură şi de-o politeţe boierească, rece, care îngheţa. Ca material didactic aveam capul fiecăreia din noi, ca program, un parfum de autenticitate în apropierea vie a lui Caragiale, Grigorescu, Vlahuţă, iar ca manual educative, pilda dragostei de ţară, naturală, spontană şi profetică a aceluia pe care-l numeam cu emoţie smerită: „domnul Delavrancea“.

Umanitatea din opera lui Delavranceanu e numai imaginată. Simţul legăturii sufleteşti, al prieteniei, simţul îngăduinţei superioare şi al unei vederi de pe un plan ce domina media omenească au rămas topite în tiparul artistic al geniului său.

Citiţi-i scrisorile: nu sunt fraze de filozofie încâlcită, nici gândiri pedante. Totul are aerul firesc. Analizele simple, cu mijloace la îndemâna oricui, cu surâsuri pline de indulgenţă, cu unele accente de tristeţe şi cu o dragoste ce se revarsă şi îneacă tot în jurul ei.

Aşa era, aşa l-am cunoscut. Făcut din dragoste, plămădit în dragoste. Nu cred să fi fost expoziţie a Niculinei Delavrancea pe care să nu o fi presimţit-o, nu cred să fi rămas vilă semnată de Riri Delavrancea nebinecuvântată de suflul lui, pe coastele Balcicului.

Delavrancea nu şi-ar fi putut părăsi copiii după moarte, aşa cum nu şi-a părăsit ţara. Azi, când alte două cruci, aceea a fiicei lui, Bébé, şi a soţiei lui, Maria, i-au mărit familia de dincolo de mormânt, numele Delavrancea îşi urmează destinul răsfrânt în curcubeul unei raze ce a trecut prin lacrămile noastre”.

*** Ticu Arhip, Curentul, mai 1938

Maria Delavrancea
DS TW

leave a comment